Emma - Jane Austen

Chiar dacă în urmă cu ceva timp mă plângeam de o experienţă neplăcută cu Jane Austen (despre care puteţi citi aici), faptul că deja îmi cumpărasem "Emma", care zăcea pe un raft, şi faptul că citisem multe recenzii pozitive despre carte m-au determinat să pun mâna pe ea şi s-o citesc. Adevărul este că nu am fost atât de încântată de ea cum au fost alţii, poate din cauză că trebuia s-o citesc repede (deadline-ul pentru 2011 Reading Challenge punea presiune asupra mea) şi nu aveam timpul necesar, şi mi-a luat deci peste 2 săptămâni să o duc la bun sfârşit.
Cred că cuvântul care ar putea caracteriza povestea cel mai bine este imprevizibil. Emma este o tânără de 21 de ani care şi-a făcut din peţit un scop în viaţă. Hobby-ul ei cel mai sus clasat este plănuirea relaţiilor dintre prietenii săi, în funcţie de cum crede ea că s-ar potrivi. După ce reuşeşte s-o căsătorească pe guvernanta sa cu un om respectabil, Emma rămâne acasă numai cu tatăl său, un om ipohondru, de care trebuie să aibă grijă tot timpul. În scurt timp însă face cunoştinţă cu Harriet Smith, o tânără de 17 ani, şi îşi ia responsabilitatea de a o educa şi, bineînţeles, de a-i găsi un soţ. De aici porneşte o serie de întâmplări care mai de care mai interesante şi amuzante, pentru că Emma nu se gândeşte că şi ea emană o atracţie impresionantă asupra bărbaţilor...
Aş putea spune că recomand cartea, pentru că este o lectură interesantă, dacă timpul şi răbdarea vă permite. :)

Sursă foto

Nuntă în cer - Mircea Eliade

Pentru că astă-vară n-am reuşit deloc să savurez Romanul adolescentului miop al lui Eliade, n-am privit cu ochi prea buni cererea profei de română de a citi Nuntă în cer, roman căruia trebuia să-i fac rezumatul şi un scurt comentariu, dar, cum eu sunt fată silitoare şi conştientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l citesc, m-am dus frumuşel la bibliotecă, l-am luat şi am început să mă afund în lumea iubirii povestită de Mavrodin şi Hasnaş. Fiind convinsă iniţial că nu-mi va plăcea, tare surprinsă am rămas atunci când am descoperit că este un roman foarte frumos şi foarte plăcut.
Romanul prezintă două poveşti de dragoste. Prima poveste este a lui Andrei Mavrodin, care o întâlneşte pe Ileana la o petrecere şi se îndrăgosteşte de ea iremediabil. A doua poveste este a lui Barbu Hasnaş, un fost ofiţer de război, care întâlneşte o fată în tren, pe nume Lena, numai pentru a o reîntâlni peste opt ani la o petrecere şi a se îndrăgosti de ea. Fiecare relaţie este diferită din punct de vedere al gândirii bărbaţilor, al decorului şi al dorinţelor celor două iubite. Cu toate acestea, la sfârşitul povestirii, făcând o comparaţie între cele două femei şi punând cap la cap detaliile pe care fiecare le relatează în povestirea lui, se poate deduce uşor faptul că Ileana şi Lena sunt una şi aceeaşi femeie, în etape diferite ale vieţii lor.
Sunt tentată să dau mai multe informaţii, din moment ce am făcut un rezumat al tuturor întâmplărilor, dar mă opresc aici, pentru că romanul mi s-a părut foarte interesant, şi vreau să-l citiţi şi voi cu aceeaşi plăcere şi curiozitate cu care l-am citit şi eu. :)

Sursă foto

Impresii de după Crăciun :)

Crăciunul meu a fost unul foarte frumos, mai frumos decât am sperat. Am primit şi foarte multe cadouri (şi încă mai am de primit), şi am avut ocazia să fiu alături de familia mea şi să ne bucurăm de o zi foarte frumoasă şi foarte veselă.
Am petrecut Crăciunul cu familia, în casă, în condiţiile în care nu mai pot să ies afară de o săptămână, de când am făcut varicelăă.. Da, da, varicelă :( M-am simţit foarte rău înainte de Crăciun, dar acum mă simt foarte bine, cu toate că încă nu pot să ies din casă pentru o săptămână, ceea ce iarăşi îmi este un mare impediment, pentru că nu mai pot să îmi petrec Revelionul cu cei din afara casei, cu care plănuisem o seară foarte frumoasă :).

Oricum, ce face un om atunci când stă în casă? Citeşte şi se uită la filme! Cu cititul nu prea m-am bătut zilele astea, pentru că am fost mai mult ocupată, şi de multe ori mă simţeam rău şi nu puteam să ţin ochii deschişi, însă mi-au rămas cărţi din urmă pe care nu le-am comentat aici pe blog, lucru pe care o să-l fac cât de curând. Cu ocazia asta pot să vă spun şi că mai am de citit o singură carte ca să îmi duc la sfârşit Reading Challenge-ul de pe Goodreads, prin care mi-am propus să citesc 60 de cărţi în anul 2011, şi intenţionez s-o citesc cât mai repede:) În cazul filmelor, am fost mai activă. Am văzut The Invention of Lying, un film drăguţ despre o lume în care oamenii nu ştiu să mintă, spunând tot ce au pe suflet (asta până un "ratat" descoperă că poate să mintă şi intră într-o serie de neplăceri), Something Borrowed, o comedie romantică, şiiii HANGOVER, ambele părţi, care mi-au plăcut la maxim şi pe care le recomand tuturor, precizând că fac parte din categoria comediilor adevărate, la care râzi din toată inima :)).

Cu atât vă las deocamdată, am să revin curând cu recenziile cărţilor de care v-am spus mai sus:*

Merry Christmas!!

Am ajuns să sărbătorim din nou Naşterea Domnului Isus Hristos, care a coborât din cer pentru noi, ca să ne devină Mântuitor, deci haideţi să fim bucuroşi şi să avem în inimă pace şi dragoste pentru toţi oamenii care ne stau în jur! Sărbători Fericite! :)

P.S.Ştiu că cel mai probabil, de data asta n-o să avem zăpadă de Crăciun, dar pur şi simplu a trebuit să pun melodia asta; e pe buzele mele de când a început spiritul Crăciunului!

Trenul de Paddington - Agatha Christie

Atunci când mă super-plictisesc şi am nevoie de ceva revigorant, întotdeauna apelez la unul dintre romanele Agathei Christie, care mă binedispun mereu şi parcă mă mai trezesc un pic la viaţă. Asta s-a întâmplat şi atunci când am citit "Trenul de Paddington" (acum vreo lună, dar abia acum i-a venit rândul la recenzie :-"). Ca de fiecare dată, este o poveste foarte interesantă, iar de data asta detectivul nu mai este Poirot, cu care mă obişnuisem şi de care a început să-mi placă foarte mult (contrar opiniei scriitoarei, care, din câte am citit, ajunsese să nu-l mai sufere), ci este bătrâna Miss Marple, cu o minte la fel de ascuţită, în ciuda vârstei înaintate. Apare aici şi un ajutor pentru Miss Marple, o tânără pe nume Lucy Eyelesbarrow, care, din păcate pentru cititori, apare doar în acest caz.
O doamnă în vârstă face o călătorie cu trenul, şi, în câteva secunde, în timp ce un alt tren trece pe lângă trenul în care se află ea, devine martoră la o crimă. Mai exact, remarcă un bărbat care strânge de gât o femeie, dar nu apucă să-i vadă trăsăturile foarte clar. Mai mult decât atât, în trenul respectiv nu se găseşte niciun cadavru, cu atât mai puţin un om suspect, iar astfel, declaraţia bătrânei nu este luată în serios de către poliţiştii. Buna sa prietenă, însă, miss Marple, este interesată de caz, şi dornică să afle adevărul. Cu toate că face câteva investigaţii pe cont propriu, ce includ reconstituirea călătoriei cu trenul şi multe alte raţionamente bine gândite, şi ce ajung să se învârtă în jurul unei moşii din apropierea căii ferate, ajunge la concluzia că are nevoie de un ajutor mai.. "sprinten", în formă fizică bună, care să poată aduna indicii, pe care, mai apoi, să i le raporteze. Găseşte acest ajutor în persoana tinerei Lucy, după cum v-am mai spus, o fată care, în ciuda inteligenţei sale, a devenit o menajeră de lux, dispusă însă să-şi sacrifice timpul pentru a o ajuta pe bătrâna Jane Marple, datorită firii sale aventuriere şi interesate de firea umană.
Mai multe vă las pe voi să aflaţi, citind cartea, pe care o recomand tuturor :)

Sursă foto

Persuasiune - Jane Austen

Cum eu sunt un mic măricuţ şoricel de bibliotecă şi caut să citesc cărţi pe teme cât mai diverse, m-am gândit să ma axez un pic şi pe romanele clasice, având ca model din trecut "Jane Eyre" sau "Mândrie şi prejudecată", care mi-au plăcut mult, aşa că, atunci când am văzut oferta de la Click, cu romanele lui Jane Austen la 9,99 lei, mi-am zis că trebuie să le am. Despre "Persuasiune" citisem şi opinii pozitive, dar şi negative, însă, cum fiecare are gustul lui, am vrut s-o citesc şi să văd despre ce e vorba. Ei bine, abia am apucat să citesc primele 50-100 de pagini, că m-a apucat o plictiseală soră cu moartea. În concluzie, am citit ultima pagină, am aflat care a rămas cu care, ca să n-o mai lungesc, şi cam aşa se rezumă experienţa mea cu romanul ăsta.
Dacă vreţi şi câteva cuvinte despre ce se întâmplă în roman, vă spun eu. Anne Elliot este una dintre fiicele baronului Walter Elliot, care, din cauza unei crize financiare prin care trece, este nevoit să îşi închirieze casa şi să-şi găsească o locuinţă temporară într-o altă localitate. În peisaj e şi o femeie cu influenţă, Lady Russell, bună prietenă şi consfătuitoare a lui Sir Elliot, dar mai ales a Annei, în special de când mama sa a murit. Nu mai ştiu prin ce împrejurare, Anna nu pleacă iniţial cu tatăl ei, ci rămâne la o prietenă (sau o rudă, ceva de genul). Află, astfel, că noii chiriaşi sunt rude foarte apropiate cu "iubirea vieţii ei", pe care, în urmă cu 9 ani, fusese nevoită s-o refuze din cauza vârstei (acum avea 27 de ani, parcă), la insistenţele lui Lady Russell, care, cu alte cuvinte, le cam dicta tuturor ce trebuiau să facă şi ce nu. Bineînţeles că, puţin mai târziu, apare în poveste şi respectivul, care ajunsese între timp un mare căpitan de vas, şi....totul e bine când se termină cu bine.
Nici nu ştiu ce se întâmplă mai încolo, ştiu numai care este situaţia finală, dar n-o să dezvălui, pentru că poate există pe-aici şi persoane interesate să afle mai multe. :)
În concluzie, nu recomand. Deloc chiar. :)

P.S. Al doilea roman din volumul ăsta, "Mănăstirea Northanger", va rămâne necitit în biblioteca mea pentru o perioadă de timp nelimitată..

Sursă foto

Un studiu în roşu - Sir Arthur Conan Doyle

Acum ceva timp am primit o carte de la Adevărul, datorită unui concurs organizat de Oana, sponsorizat de Noaptea Bibliotecilor, care a avut loc la începutul lunii octombrie. Am promis de mult că o să fac o recenzie a cărţii, dar, cum timpul a devenit un mare duşman al meu, n-am prea avut ocazia.
Cartea pe care am primit-o arată exact ca poza de mai jos, şi cuprinde două părţi: un roman şi o serie de povestiri. Romanul este cel din titlu, "Un studiu în roşu", iar povestirile făceau parte din volumul "Aventurile lui Sherlock Holmes", pe care îl mai citisem odată, tot de la Adevărul, numai că sub alt aspect (cartea verde cu Aventurile şi Memoriile lui Sherlock Holmes).

Romanul a fost unul foarte plăcut, exact cum mă aşteptam, iar povestea din spatele crimei nu mi-aş fi putut-o imagina niciodată:) Să vă explic totuşi un pic mai pe larg.
Watson, un doctor venit din Afghanistan, face cunoştinţă cu Sherlock Holmes, în contextul în care avea nevoie de un partener de locuinţă pentru a plăti mai puţină chirie. Detectivul îi face o foarte puternică impresie încă din primele momente, atunci când acesta reuşeşte să-i intuiască tot trecutul. Cei doi devin însă prieteni, iar Holmes îi dezvăluie lui Watson că este un detectiv particular (care are DOAR CA HOBBY-URI realizarea de experimente chimice şi cântatul la vioară).
Într-o dimineaţă, cei doi află despre o crimă ce s-a produs la periferia Londrei, iar Holmes este rugat de către inspectorii repartizaţi cazului să arunce o privire la cazul respectiv şi să-şi dea cu părerea. Un om fusese ucis într-o casă părăsită de la marginea unui sat, iar pe perete fusese scris cu sânge cuvântul "Rache", care înseamnă în germană "răzbunare". Bineînţeles că, în ciuda sfaturilor lui Holmes, inspectorii o iau pe urmele greşite, iar detectivul trebuie să-şi demonstreze punctul de vedere şi să aducă argumente. Apar şi răsturnări de situaţie, precum şi incursiuni în trecut, iar Holmes reuşeşte să ducă la capăt cu multă graţie acest caz aparent foarte complicat.
Romanul face parte din categoria "de recomandat şi altora" :). Şi să nu uit, încă odată, mulţumesc Oana! :*

Sursa foto

Morning!

'Neața, România, să crești mare, frumoasă, și tot ce vrei tu! :)

Acum că am scris urarea, așa cum observ prin jur că se obișnuiește, o să mai povestesc un pic în postarea asta despre ce am făcut eu în ultima vreme și de ce am luat așa o pauză subită de la scrisul pe blog.
Cea mai potrivită scuză ar fi şcoala. Am avut (şi încă am) de făcut tot felul de proiecte, de dat teze, de învăţat. Şcoala o am după-masa, aşa că îmi iau libertatea de a mă trezi mai târziu decât ar trebui, iar timpul care îmi rămâne îl pierd în fel de fel de moduri. Se pare că nu şi pe blog, şi îmi cer scuze pentru asta :).
Eh, oricum, ţinând cont că astăzi este zi liberă pentru toată lumea, şi că nu am planuri (mă rog, nu încă) am să profit de timpul liber pe care îl am ca să mă revanşez. Vreau să vă spun că, deşi pe blog n-am mai dat niciun semn de viaţă, am fost foarte activă: am citit 4 cărţi de care trebuie să vă povestesc şi am terminat de văzut toate sezoanele din One Tree Hill (pe care îl începusem de muuuult).
Am mai auzit şi de Gaudeamus, şi m-am ofticat atâââââât de mult că n-am putut să ajung şi eu, încât îmi venea să trântesc radioul de toţi pereţii când începea cineva să spună despre târg.
Deci, stay tuned, pentru că în curând urmează ceva acţiune :)

Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Maigret şi femeia nebună - Georges Simenon

Asta a fost a doua mea experienţă cu Simenon, iar părerea mea despre el ca fiind un scriitor relativ normal, neieşit din comun, de romane poliţiste, a rămas aceeaşi.
De data asta, romanul în cauză a fost "Maigret şi femeia nebună", un roman foarte scurt, care mi s-a părut foarte previzibil, pentru că, în afară de persoana omorâtă, au existat numai 3 persoane care au fost considerate suspecte, iar asta mi se pare...lipsă de imaginaţie din partea autorului.
Intriga este totuşi una foarte interesantă. O bătrânică obişnuită vine la poliţie şi cere insistent să vorbească cu inspectorul Maigret, pentru că a remarcat că, de ceva timp, i se mişcă singure lucruri de prin casă: vaza de pe partea dreaptă a mesei o găseşte pe partea stângă, şi tot aşa. Maigret, crezând că bătrâna este un pic (mai mult) paranoică, nu tinde s-o ia în seamă, dar la scurt timp, aceasta este ucisă în apartamentul ei. Inspectorul, plin de remuşcări, ia cazul în propriile mâini, şi ajunge destul de repede la un rezultat.
Pe o scara de la 1 la 5, i-aş da probabil un 3. Este o carte bunicică, eventual de recomandat, dar în niciun caz nu se compară cu "marii" literaturii poliţiste: Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Stieg Larsson etc. :)

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)

Momente şi momente..

Cred că cei mai mulţi dintre noi, noaptea, când nu putem să dormim, pe lângă număratul oilor, stelelor, etc., ne mai gândim şi la ce ni s-a întâmplat pe parcursul zilei, şi, în mod involuntar, ne vin în minte momentele penibile sau frustrante cu care am dat faţă. Atunci ori ne bufneşte un râs isteric, ori ne băgăm cu nasu'n pernă şi începem să urlăm de oftică până ne mai liniştim.
Ei bine, lista pe care o s-o pun mai jos este rezultatul câtorva nopţi de nesomn, în care m-am gândit la toate momentele mai puţin plăcute de care am avut parte, mai mult sau mai puţin, mai des sau mai rar, şi pe care le-am notat pe telefon, în lipsă de creion şi hârtie. So, here it goes:

• atunci când ai un lapsus extraordinar de încăpăţânat, şi oricât ţi-ai bate capul să îţi aduci aminte (un cuvânt, o împrejurare în care ai mai văzut pe cineva), pur şi simplu, nu reuşeşti, aşa că o laşi baltă, sperând că o să te lovească amintirile mai încolo, când ai încetat să te mai gândeşti la asta.
• când profesorul întreabă în clasă "Cine vrea să iasă la tablă?" şi toată lumea începe să se prefacă a scrie de zor în caiet. Singura ta speranţă în momentul ăla e să nu te zărească, ca să nu fii tu ghinionistul din faţa clasei.
• când treci pe lângă o pizzerie, sau pe lângă case, apartamente, de unde răzbate un miros de mâncare aşa de frumos, încât te apucă toate poftele când îţi dai seama că tu n-o să ai şi tu atunci parte de minunăţiile de care au respectivii..
• să spui o glumă pe care n-o "gustă" nimeni, chiar dacă ţie ţi s-a părut super-amuzantă prima dată când ai auzit-o
• să fii în centrul atenţiei într-o încăpere şi să te împiedici sau să te încurci în vorbe; dacă aprofundăm, există şi situaţia în care vrei să impresionezi pe cineva prin hainele tale "magnifice" sau prin inteligenţa ieşită din comun şi atunci să ai un moment de "epic failure", la propriu :))
• să-ţi arunci, ocazional, privirea, către un băiat/fată cu care n-ai nicio treabă, şi exact în momentele alea să se întoarcă cu faţa spre tine.
• să nu ştii nimic despre un subiect pe seama căruia fiecare din jurul tău ştie câte ceva
• să ajungi târziu într-un loc şi să realizezi că ai întrerupt o persoană care vorbea sau că toţi te aşteaptă să te aşezi ca să-şi continue activitatea
• să te uiţi cu ai tăi la un film unde apare o scenă de dragoste sau un sărut mai lung şi să-i vezi foindu-se stânjeniţi sau începând să facă aluzii referitoare la tine şi la cunoştinţele tale din domeniu
• să fii motivul pentru care doi oameni se ceartă 
• to be continued..

Ştiu că mai toţi am experimentat cel puţin odată toate chestiile astea, şi chiar şi altele, şi de-aia vreau să spuneţi şi voi de ce momente penibile sau frustrante aţi mai dat (în afară de cele enumerate, dacă se poate)..

Nu plânge sub clar de lună - Heather Davis

Oi fi promis eu că nu mai mă apuc de serii vampireşti/vârcolăceşti, dar asta a fost o excepţie, pentru că o prietenă de-a mea s-a oferit să mi-o împrumute, m-a atras coperta, şi pentru că nu este o serie de 1000 şi una de volume în care se lălăie acţiunea, ci este o carte independentă, fără alte continuări care urmează.

Asta a trecut puţin, deci, în extrema cealaltă, pentru că într-o singură carte, de 300 de pagini, cu pauze mari între rânduri, şi în care până la jumate nu se află care e supernatural şi care nu, nu prea ai când să creezi prea multă acţiune, şi ajunge, până la urmă, tot o lălăială.

O fată de şaişpe ani, Shelby, este expediată de mama vitregă într-o tabără de reeducare (am remarcat că astea sunt foarte căutate de către părinţi prin America - şi asta ar trebui să spună ceva), şi acolo întâlneşte un băiat, Austin, fiul unei excentrice vedete rock, care, după primele aparenţe, este dependent de droguri. La jumătatea cărţii Austin i se dezvăluie lui Shelby, afirmând că este vârcolac, şi că singura modalitate prin care să stea departe de forma sa de lup o reprezintă aşa-zisele "droguri", de fapt un antibiotic prescris de doctorul familiei, care cunoaşte situaţia acestuia. Problema este că sticluţele de substanţă i-au fost confiscate la intrarea în tabără, iar asta duce la o serie de întâmplări cu urmăriri, furişare prin pădure, atracţie "involuntară" (cică) pentru tipii periculoşi, cântece de tabără super plicticoase, şi multe altele!

Este o carte uşoară, recomandată în special adolescenţilor :)

Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto

Bărbaţi care urăsc femeile - Stieg Larsson

Asta e una din cărţile pe care, la început, n-ai nicio tragere de inimă să le citeşti, vezi apoi zeci de review-uri care te conving, până la urmă, să o faci, iar după ce ai terminat-o, te gândeşti cât de fraier ai fost că ai amânat atâta şi ai fost gata să treci pe lângă o super-carte.
Mi s-a întâmplat şi mie de atâtea ori să fac aşa, iar asta a fost una din dăţile alea. Cartea este foarte groasă, destul de scumpă pentru bugetul meu (care, practic, este 0), dar recent, după ce am citit câteva recenzii mai elaborate, am dat fuguţa la bibliotecă şi am ţinut cartea în mână la scurt timp după asta.
Nici nu ştiu cu ce să încep, pentru că sunt atât de multe idei, atât de multe de spus, încât mi-este greu să le scriu pe toate şi mi-e frică să nu dau şi vreun spoiler, ceva.
Cartea nu începe în forţă, that's for sure. Dacă n-aş fi citit atâtea păreri bune despre ea, m-aş fi oprit după primele 100 de pagini, pentru că mi-aş fi zis că nu are ce să fie prea interesant. Povestea începe cu Mikael Blomkvist, un jurnalist acţionar la revista Millennium, care este acuzat că ar fi adus acuzaţii grave unui mare om de afaceri, fără dovezi în spate. Dup-aia începe o incursiune în trecut, şi se povestesc anumite amănunte despre afacerea mare a lui Wennerstrom (omul de afaceri), şi cum spală el banii. În acelaşi timp, în acelaşi oraş, apare în peisaj şi Lisbeth Salander, o tipă de 24 de ani, rockeriţă, slabă-anorexică, care nu vorbeşte cu nimeni în afară de absolutul strict necesar, dar care are un mare atuu: află informaţii preţioase într-un timp record (mai târziu se află că este o hackeriţă pricepută). Pentru acest atuu este angajată ca şi colaborator la firma Milton Security, care se ocupă cu rezolvarea problemelor de siguranţă ale oamenilor. Are însă şi ea probleme, cu tutorele ei, persoana care se ocupă de administrarea banilor ei şi care îi urmăreşte îndeaproape atitudinea.
Într-un orăşel din Suedia, coexistă şi bătrânul Henrik Vanger, fost magnat al întreprinderilor Vanger, acum bătrân şi aproape de moarte. Acesta, după ce îi verifică referinţele lui Blomkvist, prin firma la care lucrează Lisbeth, îl cheamă pe acesta şi îl roagă să scrie biografia familiei sale, ca pretext pentru a săpa în trecut, în urmă cu 36 de ani, când nepoata sa, Harriet, a fost dată dispărută, iar suspecţii pentru presupusul asasinat sunt membrii familiei, dintre care unii mai trăiesc şi astăzi. Jurnalistul acceptă provocarea, dar nu îşi pune deloc speranţe în rezolvarea misterului, iar la un moment dat situaţia chiar pare că stagnează grav, cel puţin până când descoperă un nou indiciu.. [Aici începe partea interesantă.] Cu tot mai multă pasiune, Mikael începe să adune mai multe informaţii, dar descoperă că are nevoie de un asistent, aşa că Lisbeth o să apară, în scurt timp, în acelaşi peisaj cu Blomkvist. Împreună, cei doi ajung la concluzii nebănuite, au parte de întâmplări neobişnuite şi periculoase, iar rezultatul...este unul cutremurător.

Ultimele două-trei sute de pagini sunt de-a dreptul fascinante, te ţin noaptea treaz, făcându-te să te întrebi oare ce o să se întâmple, şi te macină până când nu mai rezişti, şi, în miez de noapte, la lumina veiozei, te apuci să continui lectura, într-un ritm foarte alert, savurând fiecare clipă.. Este un thriller poliţist pe care îl consider cartea anului, şi abia aştept să citesc şi următoarele două cărţi din trilogie, să văd şi ecranizarea romanului ("The Girl with the Dragon Tattoo"), şi să revin cu recenzii :). O recomand tuturor, e super-super-super-super!!!!

După înmormântare - Agatha Christie

Am dat de cartea asta într-un raft prăfuit de la Iorga (Biblioteca din Ploieşti), sub numele de "După funeralii", într-o ediţie antică, bineînţeles, şi am fost foarte curioasă (cum sunt eu de obicei..:))).. La câte cărţi de Agatha Christie am citit, deja nici nu mai ştiu cum să fac o recenzie astfel încât să demonstrez că mi-a plăcut cartea, fără să repet, involuntar, ce am scris în celelalte postări.

Aş putea totuşi, cred eu, să fac un scurt rezumat. Un om bătrân, dar relativ bogat, moare într-un mod subit, iar membrii familiei, care nu se mai văzuseră de un car de ani şi o căruţă de zile, se adună la înmormântare. Aici, sora decedatului, Cora, o femeie naivă, şi care spune lucrurilor pe nume, fără să se gândească mai întâi la urmări, lasă să-i scape bănuiala evidentă că fratele său a fost omorât. Lumea o priveşte indignată, însă atunci când, a doua zi, femeia este descoperită moartă in casa sa, teroarea începe să se infiltreze printre membrii familiei, care au, fiecare în parte, bănuielile lor despre cineva anume. Avocatul familiei, speriat de această întâmplare, apelează la Hercule Poirot, care, prin inteligenţa sa, dă o nouă lumină cazului.. :)

Nu am de gând să dau mai multe detalii, spoilere, etc.; vreau să vă fac curioşi şi să citiţi cartea, pentru că este foarte frumoasă. Acum se găseşte şi în format nou, publicat de editura Rao, şi este foarte uşoară şi practică, de cărat pe oriunde:)

Casa Nopţii - P.C. Kast şi Kristin Kast

Am început să citesc seria asta în urmă cu vreun an, când o colegă de-a mea, foarte pasionată de vampiri, şi în plină febră de astfel de cărţi, a început să se arate pe la şcoală cu prima carte din serie, "Semnul", pe care am împrumutat-o şi eu. Mi-a plăcut, şi am continuat cu următoarele 4 cărţi din serie, care au apărut rând pe rând, dar când am ajuns la sfârşitul volumului 5, am realizat că povestea nu era nici pe aproape de final. Asta m-a determinat să dau un search pe Google, care mi-a comunicat, prin inteligenta Wikipedia, că seria are nici mai mult, nici mai puţin de ... 9 volume!! Nu spun asta ca şi cum n-aş fi în stare să citesc atât, ci pentru că povestea a început să devină plictisitoare, încetul cu încetul, şi o prelungeşte doar de dragul prelungitului.
Oricum, long story short, m-am decis să mă opresc, însă cum eu sunt curioasă din fire, mi-am călcat pe inimă şi am citit de curând şi următoarele 2 cărţi, care au apărut pe parcursul verii. Mi s-a părut, din ce în ce mai mult, o lălăială, şi acum chiar nu vreau să mai continui cu ultimele două cărţi,oricât de mare ar fi ispita:))

Ca să vă dau o idee despre cum începe povestea, o să vă spun că Zoey Redbird este o adolescentă normală. Asta până când îi apare un semn în formă de semilună în mijlocul frunţii, semn că a fost Aleasă pentru a deveni un vampir, şi se mută la o şcoală specială, numită Casa Nopţii. Aici, ea dă de copii la fel ca ea, care se pregătesc pentru a deveni vampiri, leagă prietenii, dar, încetul cu încetul, ajunge să descopere şi secrete cutremurătoare şi vampiri răi, care ar putea distruge lumea:)) (iar asta nu este imaginaţia mea, ci a scriitoarelor)..

Termin postarea prin a vă spune că recomand cărţile, în măsura în care aveţi timp şi chef să vă ţineţi de 9 volume apărute când şi când, şi în măsura în care vă plac poveştile vampireşti. Mie una, mi-a ajuns..:)

[In poza este ultima carte aparuta din serie.- vol.7]

Moarte în nori - Agatha Christie

Am revenit la Agatha Christie după ce am citit romanele alea uşoare, pentru că aveam nevoie cu adevărat de ceva acţiune. Şi am primit, după cum am sperat.
Intriga are în centru o doamnă foarte bogată, care este ucisă cu o săgeată otrăvită, într-un avion din Franţa spre Londra. Poirot, care se afla în respectivul avion, este foarte interesat de cazul femeii, şi se simte şi oarecum vinovat, fiindcă a dormit tot timpul zborului, din cauza răului de înălţime, aşa că începe o investigaţie în propriul său stil. Rezolvarea misterului însă se dovedeşte a fi mai grea decât s-a aşteptat, pentru că niciun pasager nu a avut atât un mijloc de a trece pe lângă femeie în timpul zborului, cât şi un motiv pentru crimă. Sau cel puţin aşa pare...

O recomand cu căldură tuturor, şi garantez că n-o s-o lăsaţi din mână odată ce aţi început-o!

No further comments.

M-a deranjat în urmă cu puţin timp o remarcă făcută de una din cunoştinţele mele care, văzându-mi blogul, mi-a spus (mai degrabă reproşat) că acesta nu suscită pic de interes. Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns că nu am subiecte de actualitate, cu adevărat interesante, iar un bun exemplu pentru el a fost postarea în care am povestit despre prima mea experienţă cu clătitele:).
Recunosc că atunci când am auzit lucrul ăsta, mi-am pierdut aproape total, pe moment, încrederea în treaba pe care o fac cu blogul ăsta, şi primul meu instinct a fost să şterg postarea, însă mi-am revenit. Blogul meu a luat naştere pentru că eu am vrut să-mi aştern gândurile în scris, ca un fel de jurnal, nu pentru a deveni ceva comercial, nu pentru a scrie anumite lucruri doar pentru că aşa e de actualitate şi că ceilalţi asta vor să citească. Deci, celor care au pretenţia de la mine să scriu despre cele mai noi ştiri mondene, despre muzică, despre sport, despre jafuri, despre ..nu ştiu, orice se vinde în momentul de faţă, îmi pare rău să le spun, dar poate blogul ăsta nu e ceea ce caută. Şi cu asta cred că am spus tot.

 

Sursa poza

Îngerul căzut - Don J. Snyder

(a patra- şi ultima carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Pentru început, îmi pare rău că am cam luat, involuntar, o pauză de la comentat cărţile citite. Asta nu înseamnă că am lăsat-o mai moale cu cititul, doar că am luat-o mai uşor cu blogul.

Ultimul roman din Colecţia de Romane vol.8 îl prezintă pe un bărbat care se întoarce, la moartea tatălui său, în orăşelul său natal, şi destinul face ca acolo el să-şi întâlnească trecutul, să aibă de-a face cu repercusiunile acestuia, şi, bineînţeles, apare şi o fată, tot din trecut:).
Este un fel de dramă de familie amestecată cu o poveste de dragoste, pe un fundal "înzăpezit". Recomand cartea în măsura în care doriţi să petreceţi o zi/după masă stând cu nasul în carte şi visând:)

De ce vreau să citesc o carte cu Sherlock Holmes

M-am apucat să scriu despre asta pentru că vreau să am mai multe şanse să câştig o carte la concursul pe care l-a organizat Oana, în parteneriat cu Adevărul şi Noaptea Bibliotecilor, un eveniment care se va desfăşura la Bucureşti în prima noapte de octombrie (totuşi citiţi detaliile la ea pe blog), şi ca să existe o probabilitate mai mare de câştig, trebuie să scriu despre Sherlock Holmes câteva cuvinte, ceea ce o să fac în rândurile următoare.

Prima şi prima mea experienţă cu Sherlock Holmes a fost la televizor. Când eram mai mică, stăteam la televizor non-stop şi butonam telecomanda întruna, aşa că nu de puţine ori am avut ocazia să văd ecranizări ale romanelor cu binecunoscutul detectiv, şi îmi plăceau aşa de mult, încât stăteam ŞI MAI lipită de televizor :)). (Şi acum mi-amintesc ca şi cum ar fi fost ieri filmul cu câinele din Baskerville, atât mi-a plăcut de mult. Ştiu cum arată personajele, decorul, cum arată câinele ăla cu ochii roşii, cine era criminalul, care îi era motivul, tot, tot:x).

În fine, am crescut, şi am început să-mi arăt tot mai mult pasiunea pentru romanele poliţiste. Am început cu Agatha Christie, ce-i drept, dar anul trecut, caravana Adevărul a poposit şi prin Ploieşti, şi atunci am reuşit să-mi iau "Aventurile lui Sherlock Holmes" şi "Memoriile lui Sherlock Holmes", în format 2 în 1, cu povestiri (mai lungi sau mai scurte) despre cazurile detectivului şi ale bunului său prieten, dr. Watson, pentru al cărui nume am o slăbiciune în mod special:)). Nici nu mai e nevoie, cred, să spun, cât de mult mi-au plăcut, cum am devorat cartea în câteva zile, cum le-am dat dreptate tuturor care îmi spuseseră în trecut cât de bună e seria Holmes a lui Arthur Conan Doyle, sau cât am rămas uimită de inteligenţa, intuiţia de care dă dovadă.

După ce am citit cartea, m-am uitat şi la filmul nou apărut cu el (de acum vreun an sau doi), şi mi-a plăcut la fel de mult. Mai mult, m-am interesat şi de alte cărţi din serie, traduse în română, pentru că citesc mai degrabă în limba mea decât în engleză (nu pentru că n-aş şti engleză, desigur), şi am găsit 4 romane, la Adevărul, dintr-o colecţie mai veche, cartonată cu coperte roşii, dar costau destul de mult, şi mai aveam şi alte cărţi care aşteptau la rând, aşa că am lăsat-o baltă. De-asta sper ca romanele pe care o să le ofere Oana să fie astea roşii, şi sper, bineînţeles, să şi câştig unul:).

So, wish me luck!

Sursă poză

LATER EDIT: Tocmai mi-am amintit, (re)citind postarea şi ajungând la rândul unde am scris despre slăbiciunea despre dr. Watson, că îmi place de el şi că are un nume familiar mie pentru că, atunci când eram eu mică-micuţă-micuţică mă uitam la nişte desene animate (sau citeam benzi desenate, nu mai ştiu) cu personajele Looney Tunes, când porcuşorul ăla şi nu mai ştiu cine (parcă raţa aia neagră:))) făceau pe Holmes şi Watson :x (precious memories coming back:d)

Păcate în Paradisul Albastru - C. J. Box

(a treia carte din Colecţia de Romane vol.8)
Am citit acum destul de mult timp cartea, review-ul este puţin întârziat, ca de altfel şi celelalte, deci informaţia nu este proaspătă în mintea mea, aşa că o să fac un scurt rezumat, fără detalii.
Romanul prezintă aventurile a doi frăţiori dintr-un orăşel mic care sunt, din pură întâmplare şi pur ghinion, martori la o crimă. Ucigaşii află că secretul lor nu este în siguranţă şi încep să-i caute pentru a scăpa de problemele pe care cei mici ar putea să le aducă. Copiii se ascund cum pot, dar făptaşii se dovedesc a fi nişte oameni importanţi din oraş, care au acces la multe resurse, lucru care le uşurează semnificativ căutarea...
Părerea mea e că romanul este destul de sec, adică acţiunea e un pic cam banală, cam seacă, cam previzibilă, şi, ce m-a întristat cel mai mult a fost faptul că la sfârşit, pe lângă oamenii răi, mor şi multe personaje pozitive, şi ăsta deja nu mai e happy end, deci deja nu prea-mi mai place:)).
Oricum, o recomand, dacă vrei să citeşti ceva care să-ţi ocupe doar o dup-amiază, pentru că nu este foarte mare şi nu trebuie nici să-ţi baţi capul prea mult cu ea.

Sursă poză

Francezii şi românii

[postare scrisa intr-un moment de maxima concentrare, frustrare, enervare, si sinceritate]
Dacă până acum câtva timp cochetam cu ideea de a pleca în Franţa când voi deveni mare, ce am aflat zilele astea m-a lăsat cu un gust super nasol pe limbă, şi m-a făcut să mă răzgândesc total.
Cum eu nu prea sunt o adeptă a televizorului, recunosc că n-am mai auzit de mult timp un buletin de ştiri, aşa că am fost foarte şocată ieri să aflu, de la şcoală, chestia asta, despre care cred că sunt ultima pe-aici care află.
Să bagi la închisoare, într-o ţară străină, oameni nevinovaţi pentru că au iPhone şi pentru că sunt români (lucru care li se pare multora, cred, o totală contradicţie), şi mai mult decât atât, să nu laşi omul să vorbească în apărarea sa, mi se pare cel mai josnic lucru cu putinţă. Doar să mă gândesc că aş putea să fiu eu în locul celor trei, că cineva m-ar discrimina în aşa hal într-o ţară străină, că acelui cuiva i s-ar părea ABSOLUT IMPOSIBIL ca un român ca mine să fie într-atât de inteligent încât să înveţe la Sorbona, sau la fel de imposibil să aibă un iPhone, mă enervează şi mă frustrează atât de tare, încât îmi provoacă scârbă.
Am mai găsit un caz similiar, al unui doctor român foarte bun în meseria sa, plecat în Franţa, şi concediat din cauza naţionalităţii (citeşte aici), dar nu mai comentez şi despre el, pentru că am impresia că deja mi-am arătat îndeajuns imeeeeensa frustrare care m-a cuprins.
Ca să mă fac înţeleasă cum trebuie totuşi, trebuie să spun că sunt foarte conştientă că există rromi proveniţi din România, şi chiar şi români-români, care fac tot felul de prostii şi altele în Franţa şi nu numai, şi oamenii ca ăştia trebuie pedepsiţi de-a binelea. Dar asta nu înseamnă că trebuie ca toţi să suferim din cauza lor, că trebuie să fim etichetaţi drept un popor de hoţi, ucigaşi, şi tâlhari, pentru că nu suntem toţi aşa. Oricât de straniu ar părea pentru străini, chiar există şi români cinstiţi, care pleacă în străinătate pentru a-şi construi o viaţă mai bună, bazată pe onestitate, şi nu pe furtişag.
Dar până o să realizeze şi francezii chestia asta (şi nu numai ei, mai sunt şi alţi "românofobi" prin Europa), n-avem decât să aşteptăm, şi să le arătăm obrazul, sau eventual, motto-ul lor naţional: Liberté, égalité, fraternité....

Sursa poză

Clătite :))

Da, cu toate că am făcut în trecut prăjituri mult mai sofisticate de una singură, astăzi am făcut clătite pentru prima oară, şi a fost o experienţă super şi cu siguranţă de repetat în viitorul apropiat.
Pentru început, o să vă spun că mama a fost tot timpul lângă mine şi m-a asistat, mai ales atunci când am făcut compoziţia, pe care o ştie pe dinafară din clasa a 6-a, din manualul de franceză (extraordinar, dar adevărat:))).
Adevărul este că a trebuit să schimb 2 tigăi, pentru că se lipeau clătitele de fundul lor, şi am adunat vreo juma' de compoziţie, arsă de altfel, cu lopeţica de lemn. Oricum, după ce am mai făcut vreo 2-3 clătite care s-au intitulat "eşec total", am reuşit să fac şi câteva cu adevărat bune, şi am reuşit şi să le întorc aşa ca la televizor, lucru care mi se părea atââât de greu la început.
După ce le-am făcut pe toate, am început să le umplu cu Finetti, cu gem de vişine şi de prune, şi au ieşit o bunătate, din care ne-am înfruptat (mai potrivită totuşi ar fi expresia "abia ne-a ajuns pe o măsea") toată familia. 
Acum vreau să fac clătite americane (pancakes), pentru că am văzut în multe filme şi sunt foarte curioasă. Am găsit şi o reţetă pe net, care mi se pare destul de uşoară pentru capacităţile mele de cofetăreasă amatoare:))

[Poză cu clătitele mele n-am făcut, pentru că n-am mai apucat, dar sper să-mi aduc aminte să fac data viitoare :)]

Sursă foto

Step Up 3(D)

Cum v-am promis acum câtva timp, o să vă prezint părerea mea sinceră şi personală despre filmul Step Up 3, pe care tot voiam să-l văd (în format normal, nici nu visam la 3D) de când a apărut, pentru că mi-au plăcut mult primele două (mai exact, în special primul:d). Ei bine, am avut şi ocazia să-l văd, şi am rămas, sincer, cu un gust amar.
În film este vorba de un tip, al cărui nume nu m-a interesat în mod special, care deţine un club de dans, moştenirea de la părinţii lui, şi adună dansatori buni de prin toate colţurile New York-ului, cu care participă la concursuri de dans. Clubul ajunge să aibă datorii foarte mari, iar tipul (aşa o să-i spun, în lipsă de cunoştinţă a numelui său) decide să mai caute dansatori pentru ca să participe la cea mai mare şi mai tare competiţie de dans, unde premiul cel mare e 100.000 de dolari, destul cât să achite datoria. Aşa îl găseşte pe Moose (care a fost personaj secundar în Step Up 2), şi încă o fată (pe care, again, nu ştiu cum o cheamă), care se dovedesc a fi foarte buni dansatori. Pe lângă problemele astea, clubul trebuie să reziste şi în faţa rivalilor săi, care sunt de asemenea foarte buni, şi de aici porneşte o serie întreagă de intrigi, secrete, şi sentimentalisme. Iar cu dansul, Dumnezeu cu mila..
Nu ştiu cum s-ar vedea în format 3D, cu toate că aş fi oarecum curioasă, dar în format normal, nu mi s-a părut că ar fi ceva aşa de extraordinar. Nu mai spun că mişcările şi cascadoriile trucate sunt atât de evidente, sau că în scenariu sunt nişte gafe monumentale, că deja e prea mult.
În concluzie, nu recomand.

Sursă poză

Crăciunul păsării-cardinal - Fannie Flagg

(a doua carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Crăciunul păsării-cardinal mi s-a părut cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o vreodată, şi asta pentru că nu există pic de acţiune.
Ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, o să vă povestesc esenţialul. Oswald Campbell are o afecţiune la plămâni, iar pentru a supravieţui, trebuie să plece din trepidantul, răcorosul Chicago în care locuieşte singur, fără prieteni, fără familie. Doctorul îi dă ca sugestie orăşelul Lost River, din Alabama, iar Oswald se mută acolo, în lipsă de alte opţiuni. Orăşelul este unul mic, uitat de lume, în care oamenii sunt prea prietenoşi unii cu alţii, şi unde singura adevărată ocupaţie este pescuitul. Mai apare în peisaj şi o pasăre-cardinal, care este găsită rănită şi adăpostită de proprietarul singurului magazin din Lost River, şi devine astfel atracţia oraşului.
Rândurile de mai sus cuprind în mare parte prima jumătate a cărţii, care nu are mai mult de 150 de pagini. Cu greu mă abţin să nu vă spun şi sfârşitul, dar mă gândesc că, poate-poate, o să vrea vreun amator s-o citească, şi atunci nu vreau să stric "surpriza" :)).

Falsă impresie - Jeffrey Archer

(prima carte din Colecţia de romane vol.8 - Reader's Digest)

Fiindcă am fost încântată de volumul 7 din Colecţia de Romane, mi-am cumpărat, din acelaşi loc, la acelaşi preţ, şi volumul 8, considerând că ar fi o investiţie bună. Trebuie să recunosc însă că mini-romanele nu au mai fost la fel de frumoase (au fost mai mult cu sentimentalisme şi non-acţiune), şi m-am hotărât ca, atunci când o să termin cartea, să mă apuc de romane adevărate.
Cu toate astea, primul mini-roman, Falsă impresie, mi s-a părut un roman bun, iar de autor auzisem de mai demult ca fiind unul foarte bun, aşa că am fost foarte curioasă să citesc cartea, şi pot să spun că mi-a plăcut.
Autorul plasează acţiunea undeva prin septembrie 2001, atunci când se prăbuşesc Turnurile Gemene din New York. O tânără consultantă în artă, româncă stabilită în SUA, scapă de sub dărâmături ca prin urechile acului, iar de aici ea porneşte într-o călătorie foarte periculoasă, pentru a-şi face dreptate. Nu pot să dau prea multe detalii, pentru că sunt foarte multe fire încurcate, asta fiind un roman cu spioni, FBI, agenţi dubli, şi tot aşa.
Ce mi-a plăcut la cartea asta a fost faptul că România a jucat un rol foarte important. Personajul principal, şi încă alte 5 personaje care apar în carte sunt români, iar la un moment dat, acţiunea îşi mută locul în Bucureştiul murdar, scăpat de comunism, încă în stare de refacere. Asta mi-a demonstrat că noi nu suntem doar un punctuleţ mic pe harta Europei, ci suntem o ţară adevărată, despre care scriu şi străinii ce nu au nicio legătură cu România.

În concluzie, vă recomand cartea, pentru că are un ritm alert, şi dacă timpul vă permite, n-o veţi mai lăsa din mână până nu ajungeţi la ultima pagină. :)

Sursa poza

Tragedie în trei acte - Agatha Christie

Mă simt destul de mândră să afirm că asta a fost singura carte polițistă de până acum în care mi-am dat seama de criminal încă de dinainte să se precipite evenimentele, dar asta în niciun caz din cauză că Agatha Christie n-a pus destul mister în roman încât să ne țină în suspans. De fapt, să spun drept, am avut doar bănuiala, care s-a cam pierdut pe parcurs, dar atunci când a început Poirot discursul s-au pus toate cap la cap, și am avut marea uimire de a constata că avusesem dreptatee...:)
Ca să înțelegeți puțin despre ce vorbesc, o să vă povestesc începutul. Un reverend bătrânel și drăguț este otrăvit cu nicotină pusă într-o băutură la o petrecere dată de un important actor, Sir Charles Cartwright. La început, dovezile neexistența dovezilor si faptul că nimeni nu ar fi avut motive să ucidă bătrânul determină oamenii să creadă că a fost vorba de o sinucidere. Însă atunci când, o săptămână mai târziu, un doctor moare în același fel, în același decor, lumea începe să-și pună întrebări. Sir Charles începe pe cont propriu o anchetă, la care ajută, mai spre sfârșit, și Poirot. Acesta din urmă reușește să elucideze misterul asasinului, cât și motivele crimelor, care se dovedesc a fi cel puțin neobișnuite.
Dacă vreți să aflați mai multe, citiți cartea, pe care v-o recomand cu mare plăcere!

Sursă poză

Soundtrack-uri memorabile

Că tot vorbeam zilele astea de muzică...
Cred că nu sunt singura căreia i s-a întâmplat să ajungă la o melodie pe Youtube datorită unui serial în care piesa a fost parte din coloana sonoră a episodului, şi s-a potrivit aşa de tare contextului şi atmosferei, încât ţi-ai zis "Trebuie s-o mai ascult odată, e genială!!". Ca să vă dau exemplu, o să pun câteva melodii care aparţin coloanelor sonore ale unor seriale şi pe care le-am descoperit exclusiv prin intermediul acestora (fără să mai fi auzit vreodată de artişti).

Butterfly Boucher - Life Is Short (Grey's Anatomy 1x01)

Bryn Christopher - The Quest (Grey's Anatomy 4x17)

Kate Voegele - Hallelujah (One Tree Hill 5x17)

Chris Cornell - Scream (One Tree Hill 6x04)

 

Şi lista rămâne deschisă...

Later edit: 

 Snow Patrol - Chasing Cars (Grey's Anatomy 2nd Season Finale)

Speechless.

Astăzi mi s-a întâmplat un lucru extraordinar, care m-a adus, aşa cum o face de fiecare dată, în al nouălea cer, şi aş pune pariu şi că te face de 100000000 de ori mai "high" decât orice drog: Richard Clayderman - Ballade pour Adeline. De fiecare dată când ascult melodia asta, şi când îl văd pe Clayderman cântând-o la pian (precum aici), mă simt atât de împlinită, inspirată, şi încrezătoare, şi nimeni şi nimic nu mi-ar putea spulbera plăcerea imensă şi sentimentul înălţător pe care îl experimentez atunci când ascult piesa.
Bănuiesc că nu multă lume de pe aici ştie că am cântat la orgă aproape 7 ani, de când eram mic copil, şi acum îmi pare foarte rău că timpul m-a îndepărtat de instrument, dar de astăzi, noua mea dorinţă este să învăţ să cânt şi eu melodia asta, să pot să simt ce simte şi Clayderman atunci când atinge fiecare clapă. O să fie greu, pentru că, din câte se vede, piesa e destul de grea, cel puţin pentru mine, dat fiind că nu mai cânt aşa de des ca înainte, şi pentru că, din păcate, nu am decât o orgă care are, cred, jumătate din clapele pe care le are un pian adevărat. Cu toate astea, n-o să mă plâng, şi o să îmi pun ambiţia, talentul, şi degetele mele lungi de pianistă (singura parte a corpului meu de care mă simt într-adevăr mândră) la lucru, ca să pot să mă laud în curând că am ajuns la apogeu, fiind în stare să cânt aşa minunăţie! :x

Sursă poză

Same me, new ZIP code.

Îmi pare rău că pentru o perioadă de timp am ieşit din peisaj, atât eu, cât şi blogul, pe care l-am şters din motive subiective, dar am revenit, şi acum aştept să-mi intru din nou în ritm. Am vrut să mă mut pe Wordpress, şi m-am răzgândit în ultimul moment (lucru foarte tipic pentru mine), dar mi-am schimbat adresa în http://corinnas-thoughts.blogspot.com, ca să fie ceva nou, totuşi. Observ că şi interfaţa Blogger s-a schimbat (cei care au bloguri pe Blogger înţeleg ce vreau să spun), şi, cu toate că la început mi s-a părut destul de greu să mă adaptez cu noul look, acum mi se pare foarte practic şi mult mai avansat decât cel vechi :).

S-a terminat şi vara, şi vacanţa. Luni o să încep şcoala, şi, dat fiind că trec clasa a 9-a, abia aştept, pentru că vreau să-mi cunosc noii colegi:). Am intrat la profil real, de mate-info, şi am aflat chiar ieri că o să am 23 de băieţi în clasă, din 30, şi îmi pare bine, fiindcă am descoperit că băieţii sunt de multe ori o companie mai plăcută decât fetele, care au de multe ori personalităţi mult mai plăcute decât acestea.
Cât despre blog, am o mulţime de cărţi de comentat, şi sper să mă ocup de ele cât mai curând. În materie de filme/seriale, am văzut zilele trecute Step Up 3 (varianta normală), şi poate că o să-mi scriu părerea despre el, şi am terminat (într-o lună) şi 7 sezoane din Anatomia lui Grey (mulţumită lui VPlay, care a renunţat la aşteptarea aia de 20 de minute înainte de fiecare episod), dar n-o să-l comentez, pentru că probabil mi-ar lua o zi întreagă.

Cam atat deocamdata. Glad to be back!

Sursă poză

Secretul din Golful Tunetului - William Kent Krueger

(a patra/ultima carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Trebuie să recunosc de la început că ultima carte din volumul ăsta nu mi s-a părut extraordinar de reuşită, sau poate pur şi simplu nu a fost genul meu, dar am citit-o până la capăt. În primul rând, m-a cam iritat traducerea, pentru că cei care s-au ocupat de asta au pus foarte multe verbe la perfectul simplu, lucru care le este specific oltenilor, gen "Mă dusei până la bucătărie, deschisei frigiderul şi băui nişte suc rece.", şi nu vreau să spun că am ceva cu oamenii din sudul ţării, doar că nu sunt obişnuită cu verbele astea, dat fiind că în Ploieşti nu dăm de formele astea decât la lucrările la română :)..
În al doilea rând, nu mi-a plăcut (nu-mi place) faptul că a fost genul de poveste cu indieni d-ăia cu pene (ştiu, amerindieni, nu e nevoie să spuneţi că n-am cultură generală de nicio culoare), care sunt împuşcaţi de albi pentru aur, şi care trăiesc prin păduri...Mă rog, povestea a fost un fel de deja-vu, pentru că în mintea mea se asemăna foarte mult cu Robinson Crusoe (singura carte de genul ăsta pe care am mai citit-o..cred).
Ca să vă povestesc şi vouă, este vorba de un fost şerif din Minnesota (iarăşi, un stat de care nu cred că America ar vrea să fie reprezentată), care, la cererea unui bătrân prieten, Henry Meloux, pleacă cu acesta din urmă în Canada, pentru ca să-l găsească pe fiul zămislit în tinereţe de către Meloux, pe care nu a avut niciodată şansa să-l vadă. Acest drum este presărat, bineînţeles, cu pericole, pentru că acum se culeg consecinţele acţiunilor pe care generaţiile de dinaintea protagoniştilor le-au făcut la începuturile anilor 1900 [scuze pt. fraza complicată :">].

Ca să nu fiu rea la sfârşit de post, o să recomand cartea persoanelor (care o să fie, preponderent, de tip masculin) cărora le place genul Robinson Crusoe. xD

Sursă poză

P.S. Nu ştiu ce se întâmplă cu fontul ăsta, este cu o mărime mai mic decât cel normal, şi, cu toate că am tot încercat să-l schimb, nu merge, lucru valabil şi pentru postul anterior. Sper să pot remedia problema cât mai curând, so don't blame me, blame this freakin' Blogger!

Ne întâlnim la Veneţia - Elizabeth Adler

(a treia carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

O carte la fel de uşoară ca şi celelalte două de dinainte, "Ne întâlnim la Veneţia" este o lectură foarte potrivită pentru o după-masă liniştită, în care nu îţi poţi găsi nicio ocupaţie.
Principala protagonistă a romanului este Precious Rafferty, numită de prieteni Preshy, o americancă stabilită la Paris, care conduce un mic magazin de antichităţi, lăsat ca moştenire de către un bunic bogat. La capătul celălalt al planetei, în Shanghai, se află verişoara sa, Lily Song, pe care nu a întâlnit-o niciodată, şi care se ocupă, cel puţin în aparenţă, de acelaşi lucru. Aceasta din urmă pune mâna pe un colier nepreţuit, care duce în spate o poveste impresionantă, şi de aici porneşte o aventură foarte periculoasă care îi duce pe protagonişti în Paris, Monte Carlo, Veneţia, Shanghai, şi Boston. Între timp, Preshy se îndrăgosteşte de frumosul american Bennett James, care se dovedeşte la scurt timp a fi o cu totul altă persoană..

Vă recomand cu plăcere cartea, care este un thriller romantic (cuvintele autoarei) foarte reuşit. :)
Sursă poză

Râul iubirii - Karen Harter

(a doua carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Râul iubirii face parte din categoria romanelor pe care le termini de citit într-o zi, pentru că sunt destul de scurte şi tu eşti foarte curios să vezi cum se termină totul.
Povestea este concentrată asupra Samanthei, o tânără de 24 de ani, care, în urmă cu şapte ani, a fugit de acasă cu prietenul ei din cauza unor certuri cu tatăl ei, un dur judecător. Acum, fiul său TJ, în vârstă de 5 ani, care vrea să îşi cunoască bunicii, singurătatea, şomajul, o boală gravă cu inima, şi dorul de casă şi de prieteni o împing pe Sam să se întoarcă în orăşelul ei natal. Aici, ea trebuie să îşi rezolve problemele cu părinţii şi cei dragi pe care i-a lăsat în urmă, pentru a putea merge mai departe.
Este o carte foarte frumoasă, emoţionantă, pe care o recomand cu toată căldura.

Sursă poză

La ordin - Dick Francis

(prima carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Având în vedere că nu mai citisem de ceva timp un roman poliţist, m-a încântat ideea de a citi cartea aceasta, şi nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar nici că a fost o lectură extraordinară. A fost o carte cu situaţii tipice aventurilor cu detectivi: crima, apoi detectivul care intră pe fir şi se dovedeşte a fi mai competent decât poliţia, atentivele de asasinat la adresa familiei acestuia, şi, nu în cele din urmă, dibuirea misterului şi prinderea asasinului.
Dar propun totuşi să începem cu începutul.
Sid Halley, un fost jocheu, nevoit să se retragă cu ani în urmă din cauza unui accident care l-a lăsat fără o mână, are ocazia de a se afla la o cursă de cai undeva prin Anglia. Acolo se întâmplă nişte evenimente neobişnuite: un cal şi jocheul lui mor în ziua cursei, iar antrenorul acestora, principalul suspect, este găsit mort câteva zile mai târziu, din cauza unei presupuse sinucideri. Acesta este momentul în care Halley se vede nevoit să intre pe fir, într-o investigaţie proprie, şi descoperă, încetul cu încetul, secrete şi intrigi care îl pun în pericol, atât pe el, cât şi pe cei dragi lui.
Ce se întâmplă vă las pe voi să descoperiţi, lucru care se va întâmpla doar dacă citiţi restul povestirii!

Sursă poză

Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay

Am avut norocul să găsesc această carte într-o zi cu soare, la anticariat, în stare perfectă şi la jumătate de preţ, şi n-am stat mult pe gânduri înainte să o cumpăr, pentru că îmi propusesem de mult timp să o citesc, iar povestea a fost exact aşa cum mi-am imaginat-o: tristă, superbă, extraordinară.
În 1942, în timpul raziei de la Vel' d'Hiv, o razie condusă de francezi (şi un eveniment de care acestora le este ruşine şi în ziua de astăzi), Sarah, o fetiţă evreică de 10 ani, este arestată împreună cu familia ei, însă, înainte să fie evacuaţi din casă, îl ascunde pe fratele său, Michel, de numai 4 ani, într-un dulap, fiind convinsă că nimeni nu le va face niciun rău, iar ea va veni peste ceva timp să-şi scoată fratele din ascunzătoare.
După şaizeci de ani, o jurnalistă americană, căsătorită şi stabilită în Paris, este însărcinată să scrie un articol despre teribilul eveniment din 1942. Ea începe să sape în istoria oraşului, şi descoperă, printre altele, că apartamentul unde urmează să se mute a aparţinut unei familii de evrei francezi care au fost duşi în lagărele de exterminare.
Tot ce vă mai spun este că acea familie era familia lui Sarah, dar vă las pe voi să citiţi ca să aflaţi ce s-a întâmplat cu Sarah, cu familia ei, dacă a reuşit fetiţa să ajungă la timp la fratele său, cum a afectat-o acest eveniment, şaizeci de ani mai târziu, pe jurnalista americană, şi dacă a reuşit aceasta să îndrepte lucrurile care mai erau de îndreptat.
Cum am mai spus, e o carte foarte tristă, personajele sunt bine conturate, iar autoarea are un stil extraordinar de a expune faptele, lucruri care transformă acest roman într-o lectură pe care nu vă recomand s-o rataţi!

Sursă poză

O altă minivacanţă

Asta e partea în care îmi cer iarăşi scuze pentru că nu am mai activat pe blog de ceva timp, dar am fost iar plecată. Am plecat la sfârşitul lunii într-o tabără din apropierea Braşovului, unde am stat aproape o săptămână, am vizitat nişte rude din Olt, iar după 10 zile de călătorii prin partea de sud a ţării, m-am întors acasă, şi nu prea mai aspir la alte ieşiri, având în vedere că vreo lună din vacanţă mi-am petrecut-o departe de casă. De-acum încolo o să stau aici, în Ploieşti, la calculator, la Grey's Anatomy, de care m-am îndrăgostit definitiv şi irevocabil, pe-afară, cu prietenii, şi iar în casă, în compania mult iubitelor mele cărţi.
Înainte să plec, am dat o raită prin centrul oraşului, în căutare de cărţi, şi am găsit la anticariat două cărţi în stare foarte bună, ediţii noi, la nişte preţuri foarte bune, iar romanele s-au dovedit a fi foarte plăcute. Una dintre cărţi, ce am citit-o înainte să plec, este "Se numea Sarah", scrisă de Tatiana de Rosnay, o carte pe care o vânam de mult şi care nu mi-a dezamăgit aşteptările, şi am găsit şi o colecţie de romane, un fel de 4 in 1 de la Reader's Digest, care conţine, după cum am mai spus pe acelaşi rând, 4 romane destul de scurte (scurte însemnând cel mult 200 de pagini), dar care te prind foarte repede. Am terminat deja două dintre ele, şi urmează să scriu recenziile cât mai curând, însă uneori n-am niciun chef să îmi caut cuvinte şi le las tot timpul pe mai încolo.

Deci, cine îmi spune Welcome back?

My best friend's girl - Dorothy Koomson

A treia carte pe care am citit-o în vacanţa mea de 3 săptămâni a fost My best friend's girl, a doua carte citită în engleză (dar pe prima am citit-o pe net, aşa că nu se pune ;;) ), şi, cu toate că acţiunea nu a fost foarte intensă, a fost o carte foarte plăcută, şi destul de tristă.
Adele şi Kamryn fuseseră cele mai bune prietene încă din facultate, însă au întrerupt orice legătură după ce Kamryn a aflat că tatăl lui Tegan, fetiţa lui Adele, era logodnicul ei.
După 2 sau 3 ani, de ziua sa, Kamryn primeşte o scrisoare de la Adele, care îi transmite că este pe moarte şi că vrea s-o mai vadă pentru ultima oară. Călcându-şi pe inimă, Kamryn acceptă această revedere, de dragul vremurilor vechi, şi află că Adele are leucemie într-un stadiu avansat, cu foarte puţin timp de trăit. Vechea prietenă, pe patul de moarte, îi cere lui Kamryn ceea ce aceasta nu şi-ar fi imaginat niciodată: să aibă grijă de Tegan.
Neavând altă soluţie, ea acceptă, şi astfel, viaţa sa se schimbă radical, pentru că un copil de 5 ani necesită dragoste, îngrijire, timp, tot ceea ce Kamryn nu era dispusă să ofere cât va fi trăit. De asemenea, aceasta învaţă cum să iubească din nou, cum să ierte, şi cum să treacă peste moartea unei persoane dragi.

E o carte foarte frumoasă, şi o recomand tuturor.
[M-am interesat pe internet, şi am găsit şi traducerea în română. Se numeşte "Fetiţa prietenei mele", aparţine editurii Polirom, şi poate fi cumpărată de pe Librărie.net cu doar 23 lei!!]

Visătoarele - Alexandra Ares

Cât am fost plecată, am citit şi cartea asta, a treia pe care am cumpărat-o de la Bookfest, acum vreo 2 luni. Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod special, pentru că a fost foarte plictisitoare, iar acţiunea deloc intensă.
Kitty Roman, născută în Bucureşti, şi fostă actriţă, se află în New York de 7 ani, lucrează ca jurnalist la rubrica de decese (job pe care îl urăşte), şi nu şi-a găsit până la vârsta de 32 de ani dragostea adevărată. Când realizează că visul american este doar o iluzie, se hotărăşte să vină înapoi în România, însă pe ultima sută de metri o prietenă de-a sa o invită la Los Angeles, la o expoziţie de artă. Ajunsă în L.A., trece prin diverse peripeţii (cele două ajung să doarmă în rulotă, sunt jefuite de taximetrişti falşi...), iar Kitty îşi găseşte şi sufletul pereche, întruchipat de un bărbat de 50 de ani :)).
Nu mai spun decât că sfârşitul te lasă cu un gust amărui, şi că n-o recomand decât amatorilor de acest gen.

Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Am avut de mult timp în plan să citesc cartea asta, şi atunci când am făcut-o, am rămas cam dezamăgită, iar singurele motive pentru care mi-am risipit o lună pentru ca să o termin a fost respectul faţă de scriitor şi faptul că s-ar putea să am nevoie de roman la şcoală (ca să nu fiu complet pe dinafară).
Mai exact, este vorba de Mircea Eliade licean, un băiat solitar, mediocru, care stă toată ziua cu nasul în cărţi şi se chinuie de când se ştie să nu rămână corigent la mate. Nu are parte de iubire, deşi ar vrea (sau nu vrea, nici el nu ştie), şi se hotărăşte să scrie un roman, în care să se adreseze profesorilor care îl neîndreptăţesc, cu speranţa că astfel ar avea note mai mari şi ar trece la mate.
Singurul lucru care mi s-a părut interesant a fost faptul că Eliade, după ce se gândeşte, şi scrie în jurnalul său cum va arăta romanul, sau ce personaje va contura, îşi dă seama că de fapt, romanul trebuie să fie chiar jurnalul, pentru că acolo sunt descrise cel mai bine (şi de acolo provin) întâmplările, sentimentele şi personajele pe care vrea să le pună în roman (sper că aţi înţeles ideea, mi se pare destul de greu să descriu exact).

E o carte bună, după cum spun toţi criticii şi ceilalţi bloggeri de la care am mai citit, însă am descoperit că literatura românească nu prea e de mine, motiv pentru care mă axez pe romane moderne, cu acţiune propriu-zisă, nu doar învălmăşaguri de descriere, pe care nu le suport.

I'm back :]

După o pauză de o lună, m-am întors pe blog, aşa cum v-am promis. Am fost plecată în străinătate la nişte rude, şi aş fi stat mai mult, dar a apărut o problemă, aşa că am fost nevoită să vin înapoi la jumătatea lui iulie.
Am petrecut un timp foarte frumos acolo, am stat undeva lângă Marea Mediterană, şi am avut, bineînţeles, multe ocazii să mă bălăcesc, lucru care m-a încântat până peste cap. :)
Acum sunt din nou aici, o să urmeze trei recenzii (ale cărţilor pe care le-am citit în timpul ăsta), şi vreau să vă mai spun că, datorită hazardului, am văzut acolo câteva episoade din Anatomia lui Grey, şi de când am venit acasă, stau ore întregi pe VPlay, uitându-mă la câte o jumătate de sezon pe zi. E pur şi simplu prea frumos serialul ca să stau departe de el :x!

I love my people....

...but I've gotta leave them 4 a while :(

Da, e adevărat, de mâine n-o să mai fiu pe-aici, nici pe blog, nici prin oraş, pentru că plec la nişte rude care locuiesc în altă ţară şi o să stau o mare parte din vacanţă acolo. Ştiu că am promis să nu mai abandonez blogul, însă situaţia asta este un pic diferită, şi o să revin de îndată ce mă întorc, iar dacă o să am posibilitatea să intru pe blog, o să o fac cu mare plăcere, şi o să vă povestesc cum mai e viaţa mea, aşa cum v-am obişnuit. O să-mi iau şi două cărţi cu mine, ale căror recenzii vor apărea tot atunci când mă voi întoarce.

Am terminat şi examenele, cu medie mare, 9.77, cu toate că ştiu că dacă aş fi săpat mai adânc în cunoştinţele mele de geometrie în spaţiu aş fi luat o notă mai mare la mate, dar sunt mulţumită, pentru că o să intru la liceul la care doresc şi n-o să întâmpin probleme (sau cel puţin aşa sper).

Fără să mai adaug multe, pentru că mai este foarte puţin timp până plec, şi foarte multe lucruri de făcut, vă spun la revedere, şi aveţi grijă de voi! Pupici :*