Chloe - Freya North

Am fost absentă o foarte mare perioadă de pe blog, şi aş putea să vin cu câteva argumente pentru asta, dar bănuiesc că adevăratul motiv a fost că n-am mai avut inspiraţie şi chef de a scrie. Nu am uitat însă despre toate recenziile de cărţi pe care încă trebuie să le scriu, aşa că here I am, back in business, şi sper ca avântul ăsta să mă ţină ceva timp, pentru că vreau să fiu mai activă în blogosferă decât am fost în anii trecuţi.
Şi acum că am terminat cu explicaţiile, o să încerc să descriu o carte pe care am citit-o acum câteva luni, chiar pe la mijlocul lui ianuarie, şi mi s-a părut foarte drăguţă.

După cum aţi văzut mai sus, în titlu, este vorba despre romanul "Chloe", care poartă numele protagonistei principale. Aceasta suferă o mare pierdere atunci când naşa sa, care i-a fost alături toată viaţa, trece în nefiinţă. Totuşi, aceasta a avut grijă să-i lase lui Chloe ceva care să facă durerea să pară mai suportabilă. La scurt timp după moartea acesteia, Chloe primeşte o scrisoare în care naşa sa îi sugerează o vacanţă prelungită în cele 4 ţări ale Regatului Unit: Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, şi nu în ultimul rând, Marea Britanie. În cele din urmă, se hotărăşte să înceapă călătoria. Ajunge astfel să îndrăgească, în acelaşi an, în 4 anotimpuri şi ţări diferite, patru colţişoare de rai, şi începe să se întrebe cărui loc aparţine ea cu adevărat şi cine este cel cu care vrea să-şi petreacă restul vieţii..
E o lectură foarte drăguţă. Light, specială pentru cele care vor să viseze un pic la sfârşit de săptămână. >:D<

Cum să eviţi să-ţi scrii rezumatul la română

Simplu.

Te trezeşti plin de voinţă, care dispare odată cu momentul în care îţi termini micul dejun. Deschizi calculatorul cu intenţia să te apuci să lucrezi, dar nu înainte să mai vezi un episod din House. Între timp, mama ta are nevoie de tine la nişte treburi casnice şi te apuci s-o ajuţi, spre marea ei uimire de a-i fi răspuns, pentru aproape prima oară în viaţă, că o vei ajuta, de bunăvoie şi nesilită de nimeni.

Prânzul se apropie şi el cu paşi repezi şi deja simţi cum trebuie să dai o tură până la frigider ca să îmbuci ceva. După ce mănânci, realizezi că n-ai mai dormit de prânz de o mie de ani, aşa că pui capul pe pernă şi o ţii într-un somn de 3 ore. Te scoli buimac, şi realizezi că iar îţi este foame, aşa că mai petreci ceva timp prin bucătărie căutând ceva de pus pe limbă. 

Când te hotărăşti să ţii drumul drept până la calculator, îţi apare în faţa ochilor vechea orgă la care îţi aduci aminte că trebuia să exersezi. Ei bine, ce moment mai potrivit ca acesta poţi să găseşti ca să te apuci să repeţi două-trei melodii?

Într-un sfârşit, te aşezi în faţa calculatorului, cu Word-ul deschis şi cartea lângă tine, dar prin minte îţi trece un gând: Ce ar fi să scriu pe blog despre lenea mea?.. Aşa că îţi aloci câteva minute de gândire, ca să vezi ce ar trebui să faci: să scrii chestia asta pe blog înainte sau după ce termini de scris rezumatul?

Prea complicată decizia. Între timp, un episod de Dr. House ar putea fi exact distragerea de care ai nevoie, aşa că nu te gândeşti de două ori înainte de a deschide VPlay-ul. :)

Sărind şi peste momentele din zi în care X şi Y te sună să te cheme afară, iar tu le răspunzi cu o voce spăşită că nu poţi, pentru că ai un rezumat de făcut şi nu mai ai când să-l faci altădată, revenim la momentul de faţă, unde un val de vinovăţie, conştiinciozitate şi responsabilitate pune stăpânire pe tine, şi îţi dai seama că ai pierdut petrecut o zi întreagă amânând ceva, doar în speranţa că, poate-poate, nu o să mai fie nevoie să faci acel ceva. Te apuci, deci, de rezumat, cu viteza sunetului, şi nici nu realizezi când ai terminat de rezumat în 6 pagini cartea de 200 de pagini în numai o oră şi un pic. 

Şi atunci, nu poţi să nu te gândeşti: Şi dacă făceam eu lucrul ăsta de azi de dimineaţă?...

P.S. Din moment ce am adus vorba despre cartea asta, m-am gândit să pun şi un citat din ea, în care m-am regăsit un picuţ şi care poate li se aplică şi altora.

...Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat. Eu am înţeles de ce nu sunt mulţumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi. Am şi eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă minţeam. Şi eu, ca toţi ceilalţi. Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.

(iar cartea cu pricina esteee.. Romanul adolescentului miop, a lui Mircea Eliade :d)

When?..

"It's right, just not right now."

I know I'm supposed to wait. I know that, if my wishes came true right now, it wouldn't end well.
I know I have to wait. I want to be able to wait and be patient.
I know this is not the right time. There are too many obstacles right now. Everything would be too messed up.
I know I have to trust God. And I do. He's gonna write a special story for me. When the time comes, everything is gonna be perfect. I am sure of it. And when I doubt that, I tell myself I HAVE TO be sure of it. God loves me and He promised me that, if I let Him take the control of my life, He'll do amazing things with it.
I just wish I could be more patient. Because I can't stop asking .. "WHEN?"

Hotel Bertram - Agatha Christie

Am citit Hotel Bertram la începutul lui ianuarie, când eram încă ţintuită în casă din cauza varicelei, deci a trecut ceva timp; totuşi, îmi aduc aminte destul de bine de carte, pentru că m-a cam impresionat (asta dacă poţi spune că o carte à la Agatha Christie poate fi impresionantă:)).

Pe coperta cărţii este citat un mic fragment din "Jurnalul secret" al Agathei Christie, în care scrie că "deznodământul (n.r .- romanului) dezvăluie o conspiraţie şi mai ingenioasă decât cea din Murder on the Orient Express", iar lucrul ăsta mi s-a părut destul de greu de crezut, în condiţiile în care "Crima din Orient Express" este, cred, cartea care mi-a plăcut cel mai mult de la Agatha Christie, pentru că a avut un deznodământ..fantastic. Mai mult decât atât, "eroina" cărţii este Miss Marple, care nu mai este de mult tânără; în concluzie, puterea sa de influenţă este aproximativ egală cu zero, ca să nu mai vorbim de faptul că o investigaţie pe cont propriu (care cere multă mişcare) este imposibilă. Comparând-o deci pe bătrâna Miss Marple cu agilul Poirot (cel care a rezolvat cazul din Orient Express), am început cartea cu un oarecare sceptimism, dar mi s-a dovedit că şi în acest caz, aparenţele înşală. Cartea a fost foarte bună, şi perfectă pentru cei care vor o lectură rapidă, dar în acelaşi timp foarte antrenantă.

Hotelul Bertram este, în aparenţă, locul perfect pentru aristocraţia engleză. Cu un aspect care te trimite înapoi în anii '50, servicii ireproşabile, prăjituri cu unt care ţi se topesc în gură, brioşe (ultimele brioşe adevărate!!), şi prăjituri senzaţionale cu seminţe, hotelul este destinaţia perfectă în special pentru cei care nu mai sunt..chiar tineri. Printre numeroşii clienţi ai localului se numără şi Miss Marple, ajunsă aici din curiozitate, pentru că i se pare că atmosfera este prea..perfectă. Se pare că acelaşi lucru îi iese în evidenţă şi inspectorului Davy, care se ocupă cu investigarea unor jafuri de zile mari, ale căror principali suspecţi sunt persoane respectabile care au fost cazate la faimosul hotel. 

Bineînţeles, odată ce începe să sape, inspectorul găseşte multe informaţii interesante, care trebuie puse cap la cap; iar în acelaşi timp, Miss Marple învârte ceva, încercând să descopere mai multe despre hotel şi despre ce ar putea să se ascundă în spatele..cortinei. Însă atunci când un arhiepiscop amnezic, cazat la Bertram, dispare, fiind în acelaşi timp suspect pentru un jaf dintr-un tren, şi portarul, care se pare că are un secret, moare, este clar că cineva trebuie să intervină...

Deja am spus prea multe :) Vă las pe voi să citiţi şi să aflaţi restul poveştii!

Foto de aici.

pff.

Cu toate că am fost destul de ocupată şi de stresată (şi încă sunt) în perioada asta, şi n-am mai scris pe blog pentru că nu am mai găsit cuvinte potrivite şi subiecte care să mi se pară relativ interesante (în afară de cele 8 cărţi pentru care trebuie să scriu recenzie, dar pentru care nu-mi găsesc niciodată timp sau chef), am avut parte de nişte experienţe care.. nu ştiu cum să spun, m-au pus pe gânduri. Şi gândindu-mă şi punându-mi ordine în idei, am înţeles, într-un final, ce vreau de la mine, care trebuie să fie scopul meu în viaţă, şi pe ce să mă bazez dacă vreau ca totul să meargă aşa cum îmi doresc. Am înţeles că trebuie să am răbdare şi încredere că, după multe încercări nereuşite, o să ajung, într-un final, acolo unde îmi doresc. Iar dacă drumul pe care l-am urmat va lua o întorsătură diferită, nu voi încerca să schimb asta, pentru că voi şti că aşa a vrut Dumnezeu să fie, şi că totul va fi spre binele meu.

Ceea ce am vrut să transmit prin postarea aceasta nu se rezumă la câteva cuvinte care par (sau poate chiar sunt, nu-mi dau seama pe moment) a fi un monolog parţial incoerent pe care îl înţeleg doar eu şi persoanele cu o foarte mare abilitate de concentrare şi înţelegere. Vreau să spun că, prinşi în rutina zilnică, de multe ori uităm să luăm o pauză şi să ne gândim bine la toate lucrurile care sunt în viaţa noastră, care ar trebui să reprezinte o prioritate pentru noi. Odată însă ce îţi faci ordine în "cămăruţă", o să începi să vezi totul mult mai uşor, mai clar, şi o să fii cu un pas mai aproape de ceea ce îţi doreşti.

În fond, nu asta vrem toţi? :)

Misterioasa afacere de la Styles - Agatha Christie

Aveam eu o impresie că acest roman a reprezentat prima apariţie a lui Poirot, şi, cu puţin ajutor de la Google şi Wikipedia, mi s-au confirmat bănuielile. Se pare că Hercule Poirot, detectivul belgian, apare pentru prima oară în 1920, în Misterioasa afacere de la Styles, unde face cunoştinţă şi cu Arthur Hastings, cel din a cărui perspectivă este povestită atât întâmplarea asta, cât şi o mare parte din cele ce vor urma.

Mie una întotdeauna mi-au plăcut cărţile lui Christie, pentru că sunt scurte, la obiect, fără descrieri inutile şi sentimentalisme care nu-şi au locul în poveştile de genul ăsta, şi te ţin în suspans până la sfârşit. Cu toate astea, romanul aici de faţă nu m-a impresionat atât de tare precum m-am aşteptat, pentru că a fost oarecum o poveste tipică scriitorilor mediocri de romane poliţiste, şi vreau să cred că lucrul ăsta e datorat faptului că a fost primul roman poliţist al Agathei, deci era new in business şi poate că se lăsase prea mult influenţată de ceilalţi scriitori, uitând să-şi lase propria imaginaţie să iasă la suprafaţă. Nu ştiu, asta este teoria mea, asta este ce îmi place şi ce vreau să cred..

Povestea este destul de comună. O tanti bogată, pe la 60 de ani (parcă? nu mai ştiu, am citit cartea acum o lună şi am uitat detaliul ăsta), recăsătorită cu un bărbat mult mai tânăr şi foaaartee bărbos care, în opinia celorlalţi, este interesat numai de averea acesteia, moare frumuşel într-o noapte, otrăvită. Cei doi fii ai ei, dintre care unul cu o funcţie importantă în politică, încearcă să muşamalizeze întâmplarea, şi îi cer ajutorul lui Poirot, care acceptă şi începe să sape după indicii care să-l ajute să rezolve misterul...

De recomandat..recomand. Chiar dacă nu mi-a plăcut aşa de mult ca celelalte, este totuşi mai bună decât multe alte cărţi pe care le-am citit. În plus, ce am spus mai sus este doar teoria mea. Sigur există persoane care au alte păreri (mai bune) despre carte, sau poate că pur şi simplu nu am apreciat eu cartea aşa cum trebuia..:)

Imagine luată de aici.

Casa de la Riverton - Kate Morton

Casa de la Riverton a fost un roman care mi-a plăcut foarte mult, pe care l-am citit foarte repede și cu foarte mare plăcere, și care a reușit să mă țină în suspans pe tot parcursul său.

Grace, o bătrânică de 99 de ani, primește vizita unei regizoare americane care este interesată de o anume perioadă din trecutul său, atunci când a lucrat ca servitoare la o familie de nobili englezi. În vara lui 1924, la o petrecere dată de aceștia, poetul Robbie Hunter se sinucide, iar acest eveniment nefericit scoate la iveală secrete din trecut și aduce cu sine o serie de nenorociri în familia Hartford, care se destramă pentru totdeauna. Rămâne însă, peste ani, Grace, care în ultimele zile ale vieții ei, își amintește timpul petrecut alături de surorile Hannah și Emmeline Hartford, și care știe mult mai multe lucruri decât ar trebui.

Mi-a plăcut foarte mult felul în care a fost scrisă cartea: alternanța prezent-trecut, felul în care naratoarea, în povestea sa, aruncă câte o frază care dezvăluie ceva important, fără a povesti însă detalii, lăsând cititorul în suspans și îmboldindu-l să citească mai departe, iar deznodământul este cu totul neașteptat...

Fără să stau pe gânduri, vă spun de pe acum că romanul este un must-read care nu vă va dezamăgi :)

sursă foto

La mulţi ani!

La mulţi ani, multă sănătate să aveţi şi în anul 2012 şi să vi se îndeplinească toate dorinţele!

Eu una, sper ca anul ăsta să-mi pot duce la îndeplinire toate obiectivele pe care mi le-am propus (printre care cititul a 50 de cărţi minim şi învăţatul să cânt la chitară), şi îmi doresc cel mai mult să fiu sănătoasă, atât eu, cât şi cei dragi :)

Voi ce vă doriţi de la anul ăsta?

Emma - Jane Austen

Chiar dacă în urmă cu ceva timp mă plângeam de o experienţă neplăcută cu Jane Austen (despre care puteţi citi aici), faptul că deja îmi cumpărasem "Emma", care zăcea pe un raft, şi faptul că citisem multe recenzii pozitive despre carte m-au determinat să pun mâna pe ea şi s-o citesc. Adevărul este că nu am fost atât de încântată de ea cum au fost alţii, poate din cauză că trebuia s-o citesc repede (deadline-ul pentru 2011 Reading Challenge punea presiune asupra mea) şi nu aveam timpul necesar, şi mi-a luat deci peste 2 săptămâni să o duc la bun sfârşit.
Cred că cuvântul care ar putea caracteriza povestea cel mai bine este imprevizibil. Emma este o tânără de 21 de ani care şi-a făcut din peţit un scop în viaţă. Hobby-ul ei cel mai sus clasat este plănuirea relaţiilor dintre prietenii săi, în funcţie de cum crede ea că s-ar potrivi. După ce reuşeşte s-o căsătorească pe guvernanta sa cu un om respectabil, Emma rămâne acasă numai cu tatăl său, un om ipohondru, de care trebuie să aibă grijă tot timpul. În scurt timp însă face cunoştinţă cu Harriet Smith, o tânără de 17 ani, şi îşi ia responsabilitatea de a o educa şi, bineînţeles, de a-i găsi un soţ. De aici porneşte o serie de întâmplări care mai de care mai interesante şi amuzante, pentru că Emma nu se gândeşte că şi ea emană o atracţie impresionantă asupra bărbaţilor...
Aş putea spune că recomand cartea, pentru că este o lectură interesantă, dacă timpul şi răbdarea vă permite. :)

Sursă foto

Nuntă în cer - Mircea Eliade

Pentru că astă-vară n-am reuşit deloc să savurez Romanul adolescentului miop al lui Eliade, n-am privit cu ochi prea buni cererea profei de română de a citi Nuntă în cer, roman căruia trebuia să-i fac rezumatul şi un scurt comentariu, dar, cum eu sunt fată silitoare şi conştientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l citesc, m-am dus frumuşel la bibliotecă, l-am luat şi am început să mă afund în lumea iubirii povestită de Mavrodin şi Hasnaş. Fiind convinsă iniţial că nu-mi va plăcea, tare surprinsă am rămas atunci când am descoperit că este un roman foarte frumos şi foarte plăcut.
Romanul prezintă două poveşti de dragoste. Prima poveste este a lui Andrei Mavrodin, care o întâlneşte pe Ileana la o petrecere şi se îndrăgosteşte de ea iremediabil. A doua poveste este a lui Barbu Hasnaş, un fost ofiţer de război, care întâlneşte o fată în tren, pe nume Lena, numai pentru a o reîntâlni peste opt ani la o petrecere şi a se îndrăgosti de ea. Fiecare relaţie este diferită din punct de vedere al gândirii bărbaţilor, al decorului şi al dorinţelor celor două iubite. Cu toate acestea, la sfârşitul povestirii, făcând o comparaţie între cele două femei şi punând cap la cap detaliile pe care fiecare le relatează în povestirea lui, se poate deduce uşor faptul că Ileana şi Lena sunt una şi aceeaşi femeie, în etape diferite ale vieţii lor.
Sunt tentată să dau mai multe informaţii, din moment ce am făcut un rezumat al tuturor întâmplărilor, dar mă opresc aici, pentru că romanul mi s-a părut foarte interesant, şi vreau să-l citiţi şi voi cu aceeaşi plăcere şi curiozitate cu care l-am citit şi eu. :)

Sursă foto

Trenul de Paddington - Agatha Christie

Atunci când mă super-plictisesc şi am nevoie de ceva revigorant, întotdeauna apelez la unul dintre romanele Agathei Christie, care mă binedispun mereu şi parcă mă mai trezesc un pic la viaţă. Asta s-a întâmplat şi atunci când am citit "Trenul de Paddington" (acum vreo lună, dar abia acum i-a venit rândul la recenzie :-"). Ca de fiecare dată, este o poveste foarte interesantă, iar de data asta detectivul nu mai este Poirot, cu care mă obişnuisem şi de care a început să-mi placă foarte mult (contrar opiniei scriitoarei, care, din câte am citit, ajunsese să nu-l mai sufere), ci este bătrâna Miss Marple, cu o minte la fel de ascuţită, în ciuda vârstei înaintate. Apare aici şi un ajutor pentru Miss Marple, o tânără pe nume Lucy Eyelesbarrow, care, din păcate pentru cititori, apare doar în acest caz.
O doamnă în vârstă face o călătorie cu trenul, şi, în câteva secunde, în timp ce un alt tren trece pe lângă trenul în care se află ea, devine martoră la o crimă. Mai exact, remarcă un bărbat care strânge de gât o femeie, dar nu apucă să-i vadă trăsăturile foarte clar. Mai mult decât atât, în trenul respectiv nu se găseşte niciun cadavru, cu atât mai puţin un om suspect, iar astfel, declaraţia bătrânei nu este luată în serios de către poliţiştii. Buna sa prietenă, însă, miss Marple, este interesată de caz, şi dornică să afle adevărul. Cu toate că face câteva investigaţii pe cont propriu, ce includ reconstituirea călătoriei cu trenul şi multe alte raţionamente bine gândite, şi ce ajung să se învârtă în jurul unei moşii din apropierea căii ferate, ajunge la concluzia că are nevoie de un ajutor mai.. "sprinten", în formă fizică bună, care să poată aduna indicii, pe care, mai apoi, să i le raporteze. Găseşte acest ajutor în persoana tinerei Lucy, după cum v-am mai spus, o fată care, în ciuda inteligenţei sale, a devenit o menajeră de lux, dispusă însă să-şi sacrifice timpul pentru a o ajuta pe bătrâna Jane Marple, datorită firii sale aventuriere şi interesate de firea umană.
Mai multe vă las pe voi să aflaţi, citind cartea, pe care o recomand tuturor :)

Sursă foto

Persuasiune - Jane Austen

Cum eu sunt un mic măricuţ şoricel de bibliotecă şi caut să citesc cărţi pe teme cât mai diverse, m-am gândit să ma axez un pic şi pe romanele clasice, având ca model din trecut "Jane Eyre" sau "Mândrie şi prejudecată", care mi-au plăcut mult, aşa că, atunci când am văzut oferta de la Click, cu romanele lui Jane Austen la 9,99 lei, mi-am zis că trebuie să le am. Despre "Persuasiune" citisem şi opinii pozitive, dar şi negative, însă, cum fiecare are gustul lui, am vrut s-o citesc şi să văd despre ce e vorba. Ei bine, abia am apucat să citesc primele 50-100 de pagini, că m-a apucat o plictiseală soră cu moartea. În concluzie, am citit ultima pagină, am aflat care a rămas cu care, ca să n-o mai lungesc, şi cam aşa se rezumă experienţa mea cu romanul ăsta.
Dacă vreţi şi câteva cuvinte despre ce se întâmplă în roman, vă spun eu. Anne Elliot este una dintre fiicele baronului Walter Elliot, care, din cauza unei crize financiare prin care trece, este nevoit să îşi închirieze casa şi să-şi găsească o locuinţă temporară într-o altă localitate. În peisaj e şi o femeie cu influenţă, Lady Russell, bună prietenă şi consfătuitoare a lui Sir Elliot, dar mai ales a Annei, în special de când mama sa a murit. Nu mai ştiu prin ce împrejurare, Anna nu pleacă iniţial cu tatăl ei, ci rămâne la o prietenă (sau o rudă, ceva de genul). Află, astfel, că noii chiriaşi sunt rude foarte apropiate cu "iubirea vieţii ei", pe care, în urmă cu 9 ani, fusese nevoită s-o refuze din cauza vârstei (acum avea 27 de ani, parcă), la insistenţele lui Lady Russell, care, cu alte cuvinte, le cam dicta tuturor ce trebuiau să facă şi ce nu. Bineînţeles că, puţin mai târziu, apare în poveste şi respectivul, care ajunsese între timp un mare căpitan de vas, şi....totul e bine când se termină cu bine.
Nici nu ştiu ce se întâmplă mai încolo, ştiu numai care este situaţia finală, dar n-o să dezvălui, pentru că poate există pe-aici şi persoane interesate să afle mai multe. :)
În concluzie, nu recomand. Deloc chiar. :)

P.S. Al doilea roman din volumul ăsta, "Mănăstirea Northanger", va rămâne necitit în biblioteca mea pentru o perioadă de timp nelimitată..

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)

Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto

Bărbaţi care urăsc femeile - Stieg Larsson

Asta e una din cărţile pe care, la început, n-ai nicio tragere de inimă să le citeşti, vezi apoi zeci de review-uri care te conving, până la urmă, să o faci, iar după ce ai terminat-o, te gândeşti cât de fraier ai fost că ai amânat atâta şi ai fost gata să treci pe lângă o super-carte.
Mi s-a întâmplat şi mie de atâtea ori să fac aşa, iar asta a fost una din dăţile alea. Cartea este foarte groasă, destul de scumpă pentru bugetul meu (care, practic, este 0), dar recent, după ce am citit câteva recenzii mai elaborate, am dat fuguţa la bibliotecă şi am ţinut cartea în mână la scurt timp după asta.
Nici nu ştiu cu ce să încep, pentru că sunt atât de multe idei, atât de multe de spus, încât mi-este greu să le scriu pe toate şi mi-e frică să nu dau şi vreun spoiler, ceva.
Cartea nu începe în forţă, that's for sure. Dacă n-aş fi citit atâtea păreri bune despre ea, m-aş fi oprit după primele 100 de pagini, pentru că mi-aş fi zis că nu are ce să fie prea interesant. Povestea începe cu Mikael Blomkvist, un jurnalist acţionar la revista Millennium, care este acuzat că ar fi adus acuzaţii grave unui mare om de afaceri, fără dovezi în spate. Dup-aia începe o incursiune în trecut, şi se povestesc anumite amănunte despre afacerea mare a lui Wennerstrom (omul de afaceri), şi cum spală el banii. În acelaşi timp, în acelaşi oraş, apare în peisaj şi Lisbeth Salander, o tipă de 24 de ani, rockeriţă, slabă-anorexică, care nu vorbeşte cu nimeni în afară de absolutul strict necesar, dar care are un mare atuu: află informaţii preţioase într-un timp record (mai târziu se află că este o hackeriţă pricepută). Pentru acest atuu este angajată ca şi colaborator la firma Milton Security, care se ocupă cu rezolvarea problemelor de siguranţă ale oamenilor. Are însă şi ea probleme, cu tutorele ei, persoana care se ocupă de administrarea banilor ei şi care îi urmăreşte îndeaproape atitudinea.
Într-un orăşel din Suedia, coexistă şi bătrânul Henrik Vanger, fost magnat al întreprinderilor Vanger, acum bătrân şi aproape de moarte. Acesta, după ce îi verifică referinţele lui Blomkvist, prin firma la care lucrează Lisbeth, îl cheamă pe acesta şi îl roagă să scrie biografia familiei sale, ca pretext pentru a săpa în trecut, în urmă cu 36 de ani, când nepoata sa, Harriet, a fost dată dispărută, iar suspecţii pentru presupusul asasinat sunt membrii familiei, dintre care unii mai trăiesc şi astăzi. Jurnalistul acceptă provocarea, dar nu îşi pune deloc speranţe în rezolvarea misterului, iar la un moment dat situaţia chiar pare că stagnează grav, cel puţin până când descoperă un nou indiciu.. [Aici începe partea interesantă.] Cu tot mai multă pasiune, Mikael începe să adune mai multe informaţii, dar descoperă că are nevoie de un asistent, aşa că Lisbeth o să apară, în scurt timp, în acelaşi peisaj cu Blomkvist. Împreună, cei doi ajung la concluzii nebănuite, au parte de întâmplări neobişnuite şi periculoase, iar rezultatul...este unul cutremurător.

Ultimele două-trei sute de pagini sunt de-a dreptul fascinante, te ţin noaptea treaz, făcându-te să te întrebi oare ce o să se întâmple, şi te macină până când nu mai rezişti, şi, în miez de noapte, la lumina veiozei, te apuci să continui lectura, într-un ritm foarte alert, savurând fiecare clipă.. Este un thriller poliţist pe care îl consider cartea anului, şi abia aştept să citesc şi următoarele două cărţi din trilogie, să văd şi ecranizarea romanului ("The Girl with the Dragon Tattoo"), şi să revin cu recenzii :). O recomand tuturor, e super-super-super-super!!!!

Îngerul căzut - Don J. Snyder

(a patra- şi ultima carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Pentru început, îmi pare rău că am cam luat, involuntar, o pauză de la comentat cărţile citite. Asta nu înseamnă că am lăsat-o mai moale cu cititul, doar că am luat-o mai uşor cu blogul.

Ultimul roman din Colecţia de Romane vol.8 îl prezintă pe un bărbat care se întoarce, la moartea tatălui său, în orăşelul său natal, şi destinul face ca acolo el să-şi întâlnească trecutul, să aibă de-a face cu repercusiunile acestuia, şi, bineînţeles, apare şi o fată, tot din trecut:).
Este un fel de dramă de familie amestecată cu o poveste de dragoste, pe un fundal "înzăpezit". Recomand cartea în măsura în care doriţi să petreceţi o zi/după masă stând cu nasul în carte şi visând:)

Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay

Am avut norocul să găsesc această carte într-o zi cu soare, la anticariat, în stare perfectă şi la jumătate de preţ, şi n-am stat mult pe gânduri înainte să o cumpăr, pentru că îmi propusesem de mult timp să o citesc, iar povestea a fost exact aşa cum mi-am imaginat-o: tristă, superbă, extraordinară.
În 1942, în timpul raziei de la Vel' d'Hiv, o razie condusă de francezi (şi un eveniment de care acestora le este ruşine şi în ziua de astăzi), Sarah, o fetiţă evreică de 10 ani, este arestată împreună cu familia ei, însă, înainte să fie evacuaţi din casă, îl ascunde pe fratele său, Michel, de numai 4 ani, într-un dulap, fiind convinsă că nimeni nu le va face niciun rău, iar ea va veni peste ceva timp să-şi scoată fratele din ascunzătoare.
După şaizeci de ani, o jurnalistă americană, căsătorită şi stabilită în Paris, este însărcinată să scrie un articol despre teribilul eveniment din 1942. Ea începe să sape în istoria oraşului, şi descoperă, printre altele, că apartamentul unde urmează să se mute a aparţinut unei familii de evrei francezi care au fost duşi în lagărele de exterminare.
Tot ce vă mai spun este că acea familie era familia lui Sarah, dar vă las pe voi să citiţi ca să aflaţi ce s-a întâmplat cu Sarah, cu familia ei, dacă a reuşit fetiţa să ajungă la timp la fratele său, cum a afectat-o acest eveniment, şaizeci de ani mai târziu, pe jurnalista americană, şi dacă a reuşit aceasta să îndrepte lucrurile care mai erau de îndreptat.
Cum am mai spus, e o carte foarte tristă, personajele sunt bine conturate, iar autoarea are un stil extraordinar de a expune faptele, lucruri care transformă acest roman într-o lectură pe care nu vă recomand s-o rataţi!

Sursă poză

O altă minivacanţă

Asta e partea în care îmi cer iarăşi scuze pentru că nu am mai activat pe blog de ceva timp, dar am fost iar plecată. Am plecat la sfârşitul lunii într-o tabără din apropierea Braşovului, unde am stat aproape o săptămână, am vizitat nişte rude din Olt, iar după 10 zile de călătorii prin partea de sud a ţării, m-am întors acasă, şi nu prea mai aspir la alte ieşiri, având în vedere că vreo lună din vacanţă mi-am petrecut-o departe de casă. De-acum încolo o să stau aici, în Ploieşti, la calculator, la Grey's Anatomy, de care m-am îndrăgostit definitiv şi irevocabil, pe-afară, cu prietenii, şi iar în casă, în compania mult iubitelor mele cărţi.
Înainte să plec, am dat o raită prin centrul oraşului, în căutare de cărţi, şi am găsit la anticariat două cărţi în stare foarte bună, ediţii noi, la nişte preţuri foarte bune, iar romanele s-au dovedit a fi foarte plăcute. Una dintre cărţi, ce am citit-o înainte să plec, este "Se numea Sarah", scrisă de Tatiana de Rosnay, o carte pe care o vânam de mult şi care nu mi-a dezamăgit aşteptările, şi am găsit şi o colecţie de romane, un fel de 4 in 1 de la Reader's Digest, care conţine, după cum am mai spus pe acelaşi rând, 4 romane destul de scurte (scurte însemnând cel mult 200 de pagini), dar care te prind foarte repede. Am terminat deja două dintre ele, şi urmează să scriu recenziile cât mai curând, însă uneori n-am niciun chef să îmi caut cuvinte şi le las tot timpul pe mai încolo.

Deci, cine îmi spune Welcome back?

What if we can make it work?! - Eseu Shakespeare School 2011

Voiam să-mi postez de mult timp eseul cu care am participat la concursul acela organizat de Shakespeare School, dar am aşteptat deoarece mi-era un pic cam lene să dau copy-paste documentului din Word, şi mi-ar fi fost mai uşor să postez decât un link spre blogul Shakespeare School, unde au promis ei că vor scrie eseurile celor 40 de candidaţi care s-au evidenţiat din cei 5100 de participanţi. Au trecut totuşi vreo 2 săptămâni, şi bloggerii lor se mişcă un pic cam încet, iar eu nu stau excelent la capitolul răbdare, aşa că m-am decis să-mi calc pe inimă şi să dau un copy-paste rapid.
So, here it is:

What if we can make it work?

It was a sunny day of June, and I was sitting on my porch. The only sound I heard was the one of the singing birds and the rustle of the sea, which was very close to me. Nothing could have ruined my day. I started to daydream about a perfect world, with beautiful weather, opportunities, great people, fantastic friends. No more earthquakes, floods, violence, and other disasters.

In the perfect world, there wouldn’t be helpless people anymore. All of us would be equally strong, healthy, respected, and loved. It’s like the cat, which sees itself as a powerful, beautiful lion, being able to do whatever it wants, without being judged by appearances. If all of us would be equal, we wouldn’t have to worry about our look, our powers, or our influence on the others. We would all stick together, creating a better world to live in, with peace and love.

Furthermore, I would create my own life, without depending on faith. I’d sculpture my own ball of the future, and I would count on love, friendship, joy, and health.

The more I was thinking about my perfect world, the closer I got to it. Soon, I’ve become a part of it, and I could see all the things around me differently. I noticed a lot of open windows, that let me see the sky, which was extraordinary blue, with white clouds. That was my way, with all the opportunities knocking at my door, and the clouds were my support: my friends, my family, and my teachers, who would help me raise up. I could always rely on them, no matter what. I know they would always be there for me.

I continued to dream on about my perfect world. When I woke up, I realised how much I’d like to bring all those things in my real life. We cannot have a perfect life, though. We will always meet dissapointment and failures, but we just have to deal with them the way that brings us to happiness, because this is all that matters.

End of story. Să mai zică cineva că nu-s fantezistă atunci când vreau! :))

School is over :x

Da, s-a terminat scoala, din fericire! Am terminat opt clase foarte bine, cu medii foarte mari, si sunt foarte multumita. Urmează să dau luni şi miercuri Evaluarea Naţională (examenele, pe limbaj românesc) la română şi mate, dar, cum am mai spus, n-am niciun chef să învăţ, aşa că pierd ziua mai mult la calculator şi pe afară, spre disperarea alor mei..
M-am reapucat de Romanul adolescentului miop, pentru că mă plictiseam prea tare ieri, şi a început să-mi placă cât de cât, pentru că băiatu' ăsta din carte e la fel ca mine atunci când e vorba de a învăţa: "eh...am timp să învăţ mâine şi poimâine".. Mâine se ia cu alte treburi şi îşi promite că va învăţa a doua zi, iar "poimâine" îşi dă seama iar că n-are niciun chef să înveţe, şi aşa merge cu lecţia neînvăţată :)).

Cam atât deocamdată. Mai vorbim :d