Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto