Amalgam de gânduri

Ok, am dispărut. Din nou. Pentru că se pare că, în ciuda tuturor promisiunilor pe care le scriu pe blog (mai mult pentru mine), nu reușesc niciodată să mă țin de ele și să scriu în mod regulat, iar asta se datorează, în special, faptului că în general îmi este foarte greu să-mi deschid sufletul, să-i las pe ceilalți să vadă ce este în interiorul meu, pentru că atunci când le dezvălui anumite lucruri ascunse despre mine celorlalți, mă simt deodată mai vulnerabilă. Uneori mă simt judecată, neînțeleasă, sau prost înțeleasă după ce spun ceea ce gândesc, așa că prefer să tac și să vorbesc strict atunci când e cazul. 

Mereu am apreciat persoanele care scriu și compun atât de frumos pe blog, vorbind despre sentimente, senzații, trăiri, experiențe sufletești care merită povestite și așa mai departe, dar, când vine vorba să încerc să mă deschid și eu, să mă descarc, pur și simplu nu pot, decât atunci când simt că răbufnesc și trebuie să mă eliberez cumva. 

Apreciez și bloggerii care își povestesc viața de zi cu zi: situații amuzante, experiențe trăite din care înveți ce să faci și ce să nu, sfaturi practice, liste, esee argumentative, și încerc și eu să compun așa ceva, să îmi mențin blogul ”updatat”, ca un fel de jurnal, dar tot ce încep să scriu pare atât de lipsit de sens și de stupid, încât mă opresc. Până și recenziile de cărți pe care încep să le fac mi se par, uneori, fără rost, și renunț la ele.

Cam ăsta este principalul motiv pentru care am luat o vacanță pe perioadă nelimitată de pe blog. Oricum, acum sunt înapoi, și am o mulțiiime de cărți de comentat (cu ocazia asta pot să spun că am citit 39 de cărți anul ăsta - 78% din Reading Challege-ul pe care l-am făcut, la începutul anului, pe Goodreads :D), dar, evident, n-o să am răbdarea să le comentez pe toate, ci o să vorbesc, în viitorul apropiat (sper!!!), despre cele mai importante.. Poate o să scriu și o postare intitulată ”Pe ce cărți să nu îți cheltui niciodată banii”, pentru că au existat și astfel de ”specimene” în istoricul pe care mi l-am creat.

În altă ordine de idei, mi-am făcut și cont de Twitter, lucru pe care nu-l anticipam să se întâmple prea curând, dar, here I am, în căutare de followers, pe care sper să nu-i dezamăgesc :) 

Cam atât pentru azi. Ca să închei postarea într-o formulă faină, o să vă las să ascultați melodia care mă obsedează de-a binelea de câteva zile încoace :)

Sursă foto

Chloe - Freya North

Am fost absentă o foarte mare perioadă de pe blog, şi aş putea să vin cu câteva argumente pentru asta, dar bănuiesc că adevăratul motiv a fost că n-am mai avut inspiraţie şi chef de a scrie. Nu am uitat însă despre toate recenziile de cărţi pe care încă trebuie să le scriu, aşa că here I am, back in business, şi sper ca avântul ăsta să mă ţină ceva timp, pentru că vreau să fiu mai activă în blogosferă decât am fost în anii trecuţi.
Şi acum că am terminat cu explicaţiile, o să încerc să descriu o carte pe care am citit-o acum câteva luni, chiar pe la mijlocul lui ianuarie, şi mi s-a părut foarte drăguţă.

După cum aţi văzut mai sus, în titlu, este vorba despre romanul "Chloe", care poartă numele protagonistei principale. Aceasta suferă o mare pierdere atunci când naşa sa, care i-a fost alături toată viaţa, trece în nefiinţă. Totuşi, aceasta a avut grijă să-i lase lui Chloe ceva care să facă durerea să pară mai suportabilă. La scurt timp după moartea acesteia, Chloe primeşte o scrisoare în care naşa sa îi sugerează o vacanţă prelungită în cele 4 ţări ale Regatului Unit: Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, şi nu în ultimul rând, Marea Britanie. În cele din urmă, se hotărăşte să înceapă călătoria. Ajunge astfel să îndrăgească, în acelaşi an, în 4 anotimpuri şi ţări diferite, patru colţişoare de rai, şi începe să se întrebe cărui loc aparţine ea cu adevărat şi cine este cel cu care vrea să-şi petreacă restul vieţii..
E o lectură foarte drăguţă. Light, specială pentru cele care vor să viseze un pic la sfârşit de săptămână. >:D<

Cum să eviţi să-ţi scrii rezumatul la română

Simplu.

Te trezeşti plin de voinţă, care dispare odată cu momentul în care îţi termini micul dejun. Deschizi calculatorul cu intenţia să te apuci să lucrezi, dar nu înainte să mai vezi un episod din House. Între timp, mama ta are nevoie de tine la nişte treburi casnice şi te apuci s-o ajuţi, spre marea ei uimire de a-i fi răspuns, pentru aproape prima oară în viaţă, că o vei ajuta, de bunăvoie şi nesilită de nimeni.

Prânzul se apropie şi el cu paşi repezi şi deja simţi cum trebuie să dai o tură până la frigider ca să îmbuci ceva. După ce mănânci, realizezi că n-ai mai dormit de prânz de o mie de ani, aşa că pui capul pe pernă şi o ţii într-un somn de 3 ore. Te scoli buimac, şi realizezi că iar îţi este foame, aşa că mai petreci ceva timp prin bucătărie căutând ceva de pus pe limbă. 

Când te hotărăşti să ţii drumul drept până la calculator, îţi apare în faţa ochilor vechea orgă la care îţi aduci aminte că trebuia să exersezi. Ei bine, ce moment mai potrivit ca acesta poţi să găseşti ca să te apuci să repeţi două-trei melodii?

Într-un sfârşit, te aşezi în faţa calculatorului, cu Word-ul deschis şi cartea lângă tine, dar prin minte îţi trece un gând: Ce ar fi să scriu pe blog despre lenea mea?.. Aşa că îţi aloci câteva minute de gândire, ca să vezi ce ar trebui să faci: să scrii chestia asta pe blog înainte sau după ce termini de scris rezumatul?

Prea complicată decizia. Între timp, un episod de Dr. House ar putea fi exact distragerea de care ai nevoie, aşa că nu te gândeşti de două ori înainte de a deschide VPlay-ul. :)

Sărind şi peste momentele din zi în care X şi Y te sună să te cheme afară, iar tu le răspunzi cu o voce spăşită că nu poţi, pentru că ai un rezumat de făcut şi nu mai ai când să-l faci altădată, revenim la momentul de faţă, unde un val de vinovăţie, conştiinciozitate şi responsabilitate pune stăpânire pe tine, şi îţi dai seama că ai pierdut petrecut o zi întreagă amânând ceva, doar în speranţa că, poate-poate, nu o să mai fie nevoie să faci acel ceva. Te apuci, deci, de rezumat, cu viteza sunetului, şi nici nu realizezi când ai terminat de rezumat în 6 pagini cartea de 200 de pagini în numai o oră şi un pic. 

Şi atunci, nu poţi să nu te gândeşti: Şi dacă făceam eu lucrul ăsta de azi de dimineaţă?...

P.S. Din moment ce am adus vorba despre cartea asta, m-am gândit să pun şi un citat din ea, în care m-am regăsit un picuţ şi care poate li se aplică şi altora.

...Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat. Eu am înţeles de ce nu sunt mulţumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi. Am şi eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă minţeam. Şi eu, ca toţi ceilalţi. Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.

(iar cartea cu pricina esteee.. Romanul adolescentului miop, a lui Mircea Eliade :d)

When?..

"It's right, just not right now."

I know I'm supposed to wait. I know that, if my wishes came true right now, it wouldn't end well.
I know I have to wait. I want to be able to wait and be patient.
I know this is not the right time. There are too many obstacles right now. Everything would be too messed up.
I know I have to trust God. And I do. He's gonna write a special story for me. When the time comes, everything is gonna be perfect. I am sure of it. And when I doubt that, I tell myself I HAVE TO be sure of it. God loves me and He promised me that, if I let Him take the control of my life, He'll do amazing things with it.
I just wish I could be more patient. Because I can't stop asking .. "WHEN?"

pff.

Cu toate că am fost destul de ocupată şi de stresată (şi încă sunt) în perioada asta, şi n-am mai scris pe blog pentru că nu am mai găsit cuvinte potrivite şi subiecte care să mi se pară relativ interesante (în afară de cele 8 cărţi pentru care trebuie să scriu recenzie, dar pentru care nu-mi găsesc niciodată timp sau chef), am avut parte de nişte experienţe care.. nu ştiu cum să spun, m-au pus pe gânduri. Şi gândindu-mă şi punându-mi ordine în idei, am înţeles, într-un final, ce vreau de la mine, care trebuie să fie scopul meu în viaţă, şi pe ce să mă bazez dacă vreau ca totul să meargă aşa cum îmi doresc. Am înţeles că trebuie să am răbdare şi încredere că, după multe încercări nereuşite, o să ajung, într-un final, acolo unde îmi doresc. Iar dacă drumul pe care l-am urmat va lua o întorsătură diferită, nu voi încerca să schimb asta, pentru că voi şti că aşa a vrut Dumnezeu să fie, şi că totul va fi spre binele meu.

Ceea ce am vrut să transmit prin postarea aceasta nu se rezumă la câteva cuvinte care par (sau poate chiar sunt, nu-mi dau seama pe moment) a fi un monolog parţial incoerent pe care îl înţeleg doar eu şi persoanele cu o foarte mare abilitate de concentrare şi înţelegere. Vreau să spun că, prinşi în rutina zilnică, de multe ori uităm să luăm o pauză şi să ne gândim bine la toate lucrurile care sunt în viaţa noastră, care ar trebui să reprezinte o prioritate pentru noi. Odată însă ce îţi faci ordine în "cămăruţă", o să începi să vezi totul mult mai uşor, mai clar, şi o să fii cu un pas mai aproape de ceea ce îţi doreşti.

În fond, nu asta vrem toţi? :)

Just me, speaking from the heart

În ultima vreme, pot să afirm că m-am schimbat destul de mult. Am devenit mai realistă şi am început să văd lucrurile din jurul meu şi din altă perspectivă, iar una dintre concluziile pe care le-am tras referitoare la atitudinea noastră în general este faptul că suntem mereu nemulţumitori şi tânjim după mai mult decât avem.

Sunt o mulţime de cazuri în jurul nostru (sau cel puţin în jurul meu) unde oamenii pun atâta accent pe ceea ce NU au, încât uită să aprecieze ceea ce le stă în faţă, lucrurile cu care au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, iar ăsta este cel mai grav lucru. Oamenii care stau zi de zi în stradă să protesteze, pentru că vor o viaţă mai bună, şi au pur şi simplu impresia (indusă de cineva) că dacă conducerea se schimbă, o să le fie mai bine, ar trebui să se uite la oamenii care efectiv nu au ce mânca, nu au un acoperiş deasupra capului, nu au haine, nu au nimic pe lumea asta..şi totuşi ei sunt liniştiţi. Au pace. Nouă ne lipseşte pacea. De ce?

Persoanele care s-au plâns de la începutul iernii că nu au parte de zăpadă şi care acum, când în sfârşit a nins, şi au avut parte de un peisaj de poveste, alb, se plâng din cauza frigului şi a nu ştiu câtor alte lucruri minore, şi aşteaptă să se topească zăpada.. sunt oameni în lumea asta care văd zăpada doar în filme..nici noi n-am avut parte de zăpadă anul ăsta, până acum 5 zile...şi deodată nu ne mai place, vrem o schimbare, vrem ce nu avem în momentul de faţă.

Părerea mea e că ar trebui să ne gândim serios la toate lucrurile astea, pentru că, dacă vom continua în felul ăsta, o să treacă viaţa pe lângă noi şi n-o să apucăm niciodată să fim bucuroşi pentru ce avem în faţă şi să fim recunoscători pentru toate lucrurile bune care se întâmplă, chiar şi ele cele mai nesemnificative :) 

"For what I have received may the Lord make me truly thankful. And more truly for what I have not received. " -  Storm Jameson

Sursa foto

Thousand-words-worthy picture of me :)

“Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend.”

Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Momente şi momente..

Cred că cei mai mulţi dintre noi, noaptea, când nu putem să dormim, pe lângă număratul oilor, stelelor, etc., ne mai gândim şi la ce ni s-a întâmplat pe parcursul zilei, şi, în mod involuntar, ne vin în minte momentele penibile sau frustrante cu care am dat faţă. Atunci ori ne bufneşte un râs isteric, ori ne băgăm cu nasu'n pernă şi începem să urlăm de oftică până ne mai liniştim.
Ei bine, lista pe care o s-o pun mai jos este rezultatul câtorva nopţi de nesomn, în care m-am gândit la toate momentele mai puţin plăcute de care am avut parte, mai mult sau mai puţin, mai des sau mai rar, şi pe care le-am notat pe telefon, în lipsă de creion şi hârtie. So, here it goes:

• atunci când ai un lapsus extraordinar de încăpăţânat, şi oricât ţi-ai bate capul să îţi aduci aminte (un cuvânt, o împrejurare în care ai mai văzut pe cineva), pur şi simplu, nu reuşeşti, aşa că o laşi baltă, sperând că o să te lovească amintirile mai încolo, când ai încetat să te mai gândeşti la asta.
• când profesorul întreabă în clasă "Cine vrea să iasă la tablă?" şi toată lumea începe să se prefacă a scrie de zor în caiet. Singura ta speranţă în momentul ăla e să nu te zărească, ca să nu fii tu ghinionistul din faţa clasei.
• când treci pe lângă o pizzerie, sau pe lângă case, apartamente, de unde răzbate un miros de mâncare aşa de frumos, încât te apucă toate poftele când îţi dai seama că tu n-o să ai şi tu atunci parte de minunăţiile de care au respectivii..
• să spui o glumă pe care n-o "gustă" nimeni, chiar dacă ţie ţi s-a părut super-amuzantă prima dată când ai auzit-o
• să fii în centrul atenţiei într-o încăpere şi să te împiedici sau să te încurci în vorbe; dacă aprofundăm, există şi situaţia în care vrei să impresionezi pe cineva prin hainele tale "magnifice" sau prin inteligenţa ieşită din comun şi atunci să ai un moment de "epic failure", la propriu :))
• să-ţi arunci, ocazional, privirea, către un băiat/fată cu care n-ai nicio treabă, şi exact în momentele alea să se întoarcă cu faţa spre tine.
• să nu ştii nimic despre un subiect pe seama căruia fiecare din jurul tău ştie câte ceva
• să ajungi târziu într-un loc şi să realizezi că ai întrerupt o persoană care vorbea sau că toţi te aşteaptă să te aşezi ca să-şi continue activitatea
• să te uiţi cu ai tăi la un film unde apare o scenă de dragoste sau un sărut mai lung şi să-i vezi foindu-se stânjeniţi sau începând să facă aluzii referitoare la tine şi la cunoştinţele tale din domeniu
• să fii motivul pentru care doi oameni se ceartă 
• to be continued..

Ştiu că mai toţi am experimentat cel puţin odată toate chestiile astea, şi chiar şi altele, şi de-aia vreau să spuneţi şi voi de ce momente penibile sau frustrante aţi mai dat (în afară de cele enumerate, dacă se poate)..

Nu plânge sub clar de lună - Heather Davis

Oi fi promis eu că nu mai mă apuc de serii vampireşti/vârcolăceşti, dar asta a fost o excepţie, pentru că o prietenă de-a mea s-a oferit să mi-o împrumute, m-a atras coperta, şi pentru că nu este o serie de 1000 şi una de volume în care se lălăie acţiunea, ci este o carte independentă, fără alte continuări care urmează.

Asta a trecut puţin, deci, în extrema cealaltă, pentru că într-o singură carte, de 300 de pagini, cu pauze mari între rânduri, şi în care până la jumate nu se află care e supernatural şi care nu, nu prea ai când să creezi prea multă acţiune, şi ajunge, până la urmă, tot o lălăială.

O fată de şaişpe ani, Shelby, este expediată de mama vitregă într-o tabără de reeducare (am remarcat că astea sunt foarte căutate de către părinţi prin America - şi asta ar trebui să spună ceva), şi acolo întâlneşte un băiat, Austin, fiul unei excentrice vedete rock, care, după primele aparenţe, este dependent de droguri. La jumătatea cărţii Austin i se dezvăluie lui Shelby, afirmând că este vârcolac, şi că singura modalitate prin care să stea departe de forma sa de lup o reprezintă aşa-zisele "droguri", de fapt un antibiotic prescris de doctorul familiei, care cunoaşte situaţia acestuia. Problema este că sticluţele de substanţă i-au fost confiscate la intrarea în tabără, iar asta duce la o serie de întâmplări cu urmăriri, furişare prin pădure, atracţie "involuntară" (cică) pentru tipii periculoşi, cântece de tabără super plicticoase, şi multe altele!

Este o carte uşoară, recomandată în special adolescenţilor :)

Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto

Casa Nopţii - P.C. Kast şi Kristin Kast

Am început să citesc seria asta în urmă cu vreun an, când o colegă de-a mea, foarte pasionată de vampiri, şi în plină febră de astfel de cărţi, a început să se arate pe la şcoală cu prima carte din serie, "Semnul", pe care am împrumutat-o şi eu. Mi-a plăcut, şi am continuat cu următoarele 4 cărţi din serie, care au apărut rând pe rând, dar când am ajuns la sfârşitul volumului 5, am realizat că povestea nu era nici pe aproape de final. Asta m-a determinat să dau un search pe Google, care mi-a comunicat, prin inteligenta Wikipedia, că seria are nici mai mult, nici mai puţin de ... 9 volume!! Nu spun asta ca şi cum n-aş fi în stare să citesc atât, ci pentru că povestea a început să devină plictisitoare, încetul cu încetul, şi o prelungeşte doar de dragul prelungitului.
Oricum, long story short, m-am decis să mă opresc, însă cum eu sunt curioasă din fire, mi-am călcat pe inimă şi am citit de curând şi următoarele 2 cărţi, care au apărut pe parcursul verii. Mi s-a părut, din ce în ce mai mult, o lălăială, şi acum chiar nu vreau să mai continui cu ultimele două cărţi,oricât de mare ar fi ispita:))

Ca să vă dau o idee despre cum începe povestea, o să vă spun că Zoey Redbird este o adolescentă normală. Asta până când îi apare un semn în formă de semilună în mijlocul frunţii, semn că a fost Aleasă pentru a deveni un vampir, şi se mută la o şcoală specială, numită Casa Nopţii. Aici, ea dă de copii la fel ca ea, care se pregătesc pentru a deveni vampiri, leagă prietenii, dar, încetul cu încetul, ajunge să descopere şi secrete cutremurătoare şi vampiri răi, care ar putea distruge lumea:)) (iar asta nu este imaginaţia mea, ci a scriitoarelor)..

Termin postarea prin a vă spune că recomand cărţile, în măsura în care aveţi timp şi chef să vă ţineţi de 9 volume apărute când şi când, şi în măsura în care vă plac poveştile vampireşti. Mie una, mi-a ajuns..:)

[In poza este ultima carte aparuta din serie.- vol.7]

Râul iubirii - Karen Harter

(a doua carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Râul iubirii face parte din categoria romanelor pe care le termini de citit într-o zi, pentru că sunt destul de scurte şi tu eşti foarte curios să vezi cum se termină totul.
Povestea este concentrată asupra Samanthei, o tânără de 24 de ani, care, în urmă cu şapte ani, a fugit de acasă cu prietenul ei din cauza unor certuri cu tatăl ei, un dur judecător. Acum, fiul său TJ, în vârstă de 5 ani, care vrea să îşi cunoască bunicii, singurătatea, şomajul, o boală gravă cu inima, şi dorul de casă şi de prieteni o împing pe Sam să se întoarcă în orăşelul ei natal. Aici, ea trebuie să îşi rezolve problemele cu părinţii şi cei dragi pe care i-a lăsat în urmă, pentru a putea merge mai departe.
Este o carte foarte frumoasă, emoţionantă, pe care o recomand cu toată căldura.

Sursă poză

Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Am avut de mult timp în plan să citesc cartea asta, şi atunci când am făcut-o, am rămas cam dezamăgită, iar singurele motive pentru care mi-am risipit o lună pentru ca să o termin a fost respectul faţă de scriitor şi faptul că s-ar putea să am nevoie de roman la şcoală (ca să nu fiu complet pe dinafară).
Mai exact, este vorba de Mircea Eliade licean, un băiat solitar, mediocru, care stă toată ziua cu nasul în cărţi şi se chinuie de când se ştie să nu rămână corigent la mate. Nu are parte de iubire, deşi ar vrea (sau nu vrea, nici el nu ştie), şi se hotărăşte să scrie un roman, în care să se adreseze profesorilor care îl neîndreptăţesc, cu speranţa că astfel ar avea note mai mari şi ar trece la mate.
Singurul lucru care mi s-a părut interesant a fost faptul că Eliade, după ce se gândeşte, şi scrie în jurnalul său cum va arăta romanul, sau ce personaje va contura, îşi dă seama că de fapt, romanul trebuie să fie chiar jurnalul, pentru că acolo sunt descrise cel mai bine (şi de acolo provin) întâmplările, sentimentele şi personajele pe care vrea să le pună în roman (sper că aţi înţeles ideea, mi se pare destul de greu să descriu exact).

E o carte bună, după cum spun toţi criticii şi ceilalţi bloggeri de la care am mai citit, însă am descoperit că literatura românească nu prea e de mine, motiv pentru care mă axez pe romane moderne, cu acţiune propriu-zisă, nu doar învălmăşaguri de descriere, pe care nu le suport.

What if we can make it work?! - Eseu Shakespeare School 2011

Voiam să-mi postez de mult timp eseul cu care am participat la concursul acela organizat de Shakespeare School, dar am aşteptat deoarece mi-era un pic cam lene să dau copy-paste documentului din Word, şi mi-ar fi fost mai uşor să postez decât un link spre blogul Shakespeare School, unde au promis ei că vor scrie eseurile celor 40 de candidaţi care s-au evidenţiat din cei 5100 de participanţi. Au trecut totuşi vreo 2 săptămâni, şi bloggerii lor se mişcă un pic cam încet, iar eu nu stau excelent la capitolul răbdare, aşa că m-am decis să-mi calc pe inimă şi să dau un copy-paste rapid.
So, here it is:

What if we can make it work?

It was a sunny day of June, and I was sitting on my porch. The only sound I heard was the one of the singing birds and the rustle of the sea, which was very close to me. Nothing could have ruined my day. I started to daydream about a perfect world, with beautiful weather, opportunities, great people, fantastic friends. No more earthquakes, floods, violence, and other disasters.

In the perfect world, there wouldn’t be helpless people anymore. All of us would be equally strong, healthy, respected, and loved. It’s like the cat, which sees itself as a powerful, beautiful lion, being able to do whatever it wants, without being judged by appearances. If all of us would be equal, we wouldn’t have to worry about our look, our powers, or our influence on the others. We would all stick together, creating a better world to live in, with peace and love.

Furthermore, I would create my own life, without depending on faith. I’d sculpture my own ball of the future, and I would count on love, friendship, joy, and health.

The more I was thinking about my perfect world, the closer I got to it. Soon, I’ve become a part of it, and I could see all the things around me differently. I noticed a lot of open windows, that let me see the sky, which was extraordinary blue, with white clouds. That was my way, with all the opportunities knocking at my door, and the clouds were my support: my friends, my family, and my teachers, who would help me raise up. I could always rely on them, no matter what. I know they would always be there for me.

I continued to dream on about my perfect world. When I woke up, I realised how much I’d like to bring all those things in my real life. We cannot have a perfect life, though. We will always meet dissapointment and failures, but we just have to deal with them the way that brings us to happiness, because this is all that matters.

End of story. Să mai zică cineva că nu-s fantezistă atunci când vreau! :))

Blogul meu - istoric, motive pentru care îl ţin, şi altele

Dacă aţi dat vreodată clic în partea din dreapta a blogului, unde este link pentru profilul meu complet (asta ar însemna să intraţi pe pagina asta), aţi văzut, probabil, că blogul meu datează din septembrie 2008. Cu toate că aceea este perioada când mi-am făcut blogul (voind atunci să fie un blog despre muzică :d), am început să scriu pe el abia anul trecut, prin martie, luând exemplu de la o colegă care era atunci o mare bloggeriţă. Am scris pe blog tot ce mi-a trecut prin cap, dar în general lucruri despre mine, care să mă caracterizeze. La un moment dat, când intrasem într-o stare nasoală de spirit, am scris despre sentimente, şi tot felul de chestii, la care mă uit acum un pic cruciş, pentru că pur şi simplu nu sunt o adeptă a descrierilor, nici scrise de alţii, nici debitate de mine (de-asta mai sar uneori pasaje din cărţi unde este descris un singur lucru într-un capitol întreg - gata, am recunoscut, nu mă mai aveţi cu nimic la mână >:) ).

Cum eu stau un pic cam prost cu voinţa şi conceptul de proprie iniţiativă, m-am lăsat de blog pe timpul verii trecute, pentru că nu mai găseam niciun subiect calumea despre care să vorbesc, şi pentru că vara, în general, pe căldura insuportabilă, numai să scrii pe blog nu ai chef. Am revenit totuşi, după cum se vede, după o jumătate de an, în martie, şi am început să scriu în special despre cărţi, care începuseră să curgă necontenit în mâinile mele. Am scris până acum despre 13 romane, pe care vă invit cu mare plăcere să le citiţi. Momentan însă, "producţia de recenzii" este într-o mică pauză, din cauză că n-am mai citit cu aşa de multă ardoare de vreo 20 de zile, de când m-am apucat de Romanul adolescentului miop, care nu-mi place mai deloc, dar pe care vreau să-l citesc, din respect pentru nea Eliade.

În afară de recenzii ale cărţilor citite de mine, cititorii blogului meu mai citesc pe-aici şi diverse lucruri despre filme, seriale, despre activităţile mele cotidiene, care nu cred că prezintă un interes extraordinar pentru cei mai mulţi, dar care îi ajută pe cei care vor să mă cunoască mai bine. Mă ajută şi pe mine, deoarece fiecare postare mă forţează să cuprind în cuvinte esenţialul caracteristicilor mele şi astfel reuşesc să mă descriu mai bine oamenilor care mă întreabă anumite lucruri despre mine. Pot, de asemenea, să bat câmpii legat de ce subiect vreau, fără să îmi fie teamă că persoana de lângă mine mai are puţin şi adoarme. Aici, cei care citesc o fac DOAR DACĂ VOR.

Sincer, vreau să mă ţin de blogul acesta cât mai mult timp. Uneori mă întreb dacă o să mai existe My written thoughts şi când oi avea 20 de ani, şi îmi surâde ideea... Până atunci, cine ştie, o să devin o bloggeriţă profesionistă şi foarte cunoscută :)) (Nu fiţi răi, fiecăruia îi place să viseze :)))

School is over :x

Da, s-a terminat scoala, din fericire! Am terminat opt clase foarte bine, cu medii foarte mari, si sunt foarte multumita. Urmează să dau luni şi miercuri Evaluarea Naţională (examenele, pe limbaj românesc) la română şi mate, dar, cum am mai spus, n-am niciun chef să învăţ, aşa că pierd ziua mai mult la calculator şi pe afară, spre disperarea alor mei..
M-am reapucat de Romanul adolescentului miop, pentru că mă plictiseam prea tare ieri, şi a început să-mi placă cât de cât, pentru că băiatu' ăsta din carte e la fel ca mine atunci când e vorba de a învăţa: "eh...am timp să învăţ mâine şi poimâine".. Mâine se ia cu alte treburi şi îşi promite că va învăţa a doua zi, iar "poimâine" îşi dă seama iar că n-are niciun chef să înveţe, şi aşa merge cu lecţia neînvăţată :)).

Cam atât deocamdată. Mai vorbim :d

Filme şi seriale [part 1]

Am spus eu mai demult că o să mă ocup de recenzii pentru cărţi şi filme, însă nu prea am convingerea că m-aş pricepe bine la filme, motiv pentru care m-am axat mai mult pe cărţi. Cu toate astea, serialele şi filmele constituie o mare parte din pierderea timpului meu la calculator, şi în ceea ce urmează o să fac o listă cu ce vizionez momentan şi ce plănuiesc pentru mai departe.

O să încep cu serialele pe care le urmăresc momentan (pe internet):

• Pretty Little Liars - e vorba de 4 prietene a căror "şefă de gaşcă" a dispărut într-un mod misterios în urmă cu un an de zile, şi care primesc mereu mesaje de la un necunoscut, care se pare că le ştie toate secretele pe care le ştia doar Alison (fata moartă).
• The Vampire Diaries - n-are rost să mai explic, numele spune tot
• Chuck - cel mai amuzant şi super tare serial cu spioni :x
• One Tree Hill - despre doi fraţi vitregi care se calcă pe bătături..mă rog, dramă adolescentină, şi pe alocuri momente foarte funny. UPDATE 1: fraţii vitregi au devenit fraţi adevăraţi între timp, iar drama adolescentină dispare, pentru că personajele ajung oameni maturi, şi devine dramă de adulţi
• Gossip Girl - tot dramă adolescentină, numai că acţiunea se petrece în Upper East Side, iar personajele principale reprezintă spuma societăţii new yorkeze
• 90210 - cel mai plictisitor serial cu liceeni, pe care l-am urmărit strict din lipsă de ocupaţie
• Lie To Me - e vorba despre un tip foarte instruit în microexpresii (expresiile feţei), care ajută, împreună cu echipa sa, la rezolvarea unor cazuri ale poliţiei şi FBI-ului, prin identificarea sentimentelor oamenilor şi interpretarea lor.

Am urmărit şi câteva episoade din Hellcats, un serial cu majorete, secrete, şi intrigi, dar mi s-a părut foarte plictisitor şi l-am lăsat baltă. Se pare că foarte mulţi oameni îmi împărăşesc opinia, dat fiind faptul că, după primul sezon, a fost..anulat.
La televizor nu prea mă mai uit, însă atunci când o făceam, urmăream seriale precum:

• Walker, Texas Ranger - un film poliţist, cu Chuck Norris personaj principal.
• Columbo - tot poliţist (mai mult mystery)
• Jane Doe - de fapt ăsta nu este serial, ci o serie de 9 filme poliţiste de 2 ore, dintre care am văzut şi eu vreo două la TV. Abia de curând am aflat numele seriei, dar se pare că filmele sunt de negăsit pe net..
• Passions - asta e un fel de "Tânăr şi Neliniştit", adică o telenovelă engleză şi cu câteva mii de episoade, din care am văzut cel mult 100, pentru că erau extrem de plictisitoare
• vorbind de telenovele, vreau să vă spun că nu prea sunt adepta lor, iar un mare factor la aceasta l-a reprezentat mama mea, care n-a văzut niciodată cu ochi buni postul Acasă TV :d. Totuşi am urmărit două din ele: Soledad, pe când eram foarte mică, deci nu mai ştiu deloc despre ce era vorba; şi Patito Feo (trad. Răţuşca cea urâtă), care mi-a plăcut cât de cât, dar mai mult pentru că era la vogă şi simţeam nevoia de a avea şi eu o idee despre subiectele pe care le dezbăteau colegele mele. Aa, şi să nu uit, m-am uitat şi la Secretul Mariei (pe Antena 1), cu toate că mama nu mă lăsa de nicio culoare, dar îmi plăcea foarte mult, şi la Vocea inimii (tot pe Antena 1).

Seriale pe care plănuiesc să încep să le urmăresc nu prea sunt, pentru că am început de curând să mă uit la Lie to me şi la One Tree Hill. Am auzit de Grey's Anatomy şi House M.D. de la multe persoane, ca fiind seriale foarte bune, şi mi-ar place să le văd, însă au foarte multe sezoane la activ, şi ţine şi de timp, deci..nu se ştie.
Cam atât cu istoricul serialelor care au luat parte, mai mult sau mai puţin, mai demult sau mai recent, la cultura mea generală (aici vorbind despre învăţarea limbii engleze într-un limbaj uzual, despre aflarea de obiceiuri americane, locuri din lume, etc.), şi la a face timpul să treacă mai repede.
Am promis că voi scrie şi despre filme, însă nu mă gândeam că îmi va lua atât de mult timp şi spaţiu să scriu despre seriale, deci o să revin cu partea a doua a postării destul de curând, sper eu.

P.S. Dacă vreţi să urmăriţi primele seriale despre care v-am spus, cele de pe net (despre celelalte nu ştiu), nu ezitaţi să luaţi cu asalt www.seriale-online.ro şi www.vplay.ro.

UPDATE 2: Spuneam mai demult că am auzit de Anatomia lui Grey ca fiind un serial bun, şi am început să îl urmăresc. Am terminat de vizionat într-o lună toate cele 7 sezoane apărute, şi mi-au plăcut la nebunie! Abia aştept să apară sezonul următor:x.

My life these days

Uh...n-am mai scris de ceva timp, în mare parte pentru că am luat vacanţă, şi în momentele astea, şi neuronii mei iau o mică mare pauză. Am două examene săptămâna viitoare, care, filozofic vorbind, îmi vor hotărî liceul destinul dar, cum n-am fost niciodată genul care să-şi facă griji (până în ultima zi), n-am niciun stres. Am început să citesc Romanul adolescentului miop, dar mă plictiseşte aşa de tare, încât m-am hotărât să-l las o vreme, ca să nu mă deprime (scuze pt. cei care sunt fani ai romanului..eu doar spun ce-am pe inimioară). Cum nici de citit n-am, nici de învăţat nu învăţ, nici treabă prea multă nu fac..stau şi pierd vremea, şi mă întreb seara ce-am realizat eu pe parcursul zilei. Îmi propun, bineînţeles, ca următoarea zi să fiu mai harnică, dar sfârşesc tot în faţa facebookului, a filmelor, şi, ocazional, în faţa blogului meu, pe care sper din tot sufleţelul că-l citeşte cineva (în afară de mine). [Si sper, again, să nu-l las baltă aşa cum l-am lăsat vara trecută..]
Ca să mă contrazic un pic, nu stau doar în faţa calculatorului. Mi-am luat duminică (da, in ziua de Rusalii - era deschis la Metro :d) role (yayy!!), de care am dus lipsă cu desăvârşire vreun an, şi am ieşit cu ele prin cartier să mă plimb. Bineînţeles, pentru ca ziua mea să nu fie bună, s-a găsit un câine maro cu un ochi albastru şi unul negru să mă latre, să mă fugărească (pe scurt, să mă sperie), şi astfel m-am autoexpediat înapoi în casă, la calculator.
Astăzi s-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Când am venit de la pregătire, m-am dus să-mi iau o ingheţată, pentru că sunt un pic cam dependentă de ea (asta pt. necunoscători). STUPOARE! Nu am găsit decât cu vanilie (care nu prea-mi place de nicio culoare), şi m-am lăsat păgubaşă (asta până la următorul magazin, unde am găsit Joe Chocomania:x:x).

Ca să derulez înapoi.... Vineri am fost la Bucureşti, pentru premierea concursului de care v-am mai povestit, Shakespeare School Essay Competition (citeşte despre el aici). Am luat locul 4 din 20 (prima menţiune), şi m-am simţit foarte bine, pentru că am câştigat multe premii foarte drăguţe. Am dat o raită şi la Afi Palace, de care m-am îndrăgostit de-a binelea, şi căruia i-am promis o revedere foarte curând! După ce am mai rătăcit prin Bucureşti vreo oră cel puţin, ca să găsim ieşirea spre Ploieşti, am ajuns acasă, am ieşit afară cu prietenii...şi cam atât.

Sigur mai sunt nişte amănunte de care o să-mi aduc aminte la noapte, când o să încerc să dorm liniştită (fără bâzâit de muşte care ajung până la urmă strivite pe geam, de către papucul care acţionează, cu ajutorul meu, cu o forţă foarte rapidă şi foarte mare), dar deocamdată mă opresc aici, pentru că mi-e cam foarte somn.

Un sfârşit şi un nou început

Astăzi a fost o zi de care o să-mi aduc aminte multă vreme de-aci înainte. A reprezentat sfârşitul clasei a 8-a, sfârşitul gimnaziului, sfârşitul copilăriei mele. Am încheiat (cu bine, aş putea adăuga) alţi 4 ani de şcoală, care au adus cu ei multe noi experienţe (plăcute sau neplăcute).
Clasa noastră, cu diriga în frunte, a organizat o oră de dirigenţie festivă, la care se presupunea că vor lua parte toţi profesorii noştri şi directoarele. Nu cred că mai este nevoie să spun că au fost doar jumătate din profesori, şi doar o directoare, care a ţinut un speech de 2 minute, pentru că, vezi Doamne, era extrem de ocupată. Cea mai tare parte totuşi a fost că am vizionat un film al clasei noastre, cu poze şi filmuleţe făcute încă din clasa a 5a (sursă sigură de râsete), realizat de o colegă de-a noastră (Ruxi, dacă citeşti, încă odată îţi spun mulţumiiiiiiiiim, eşti cea mai tare!!). Diriga a citit şi unele dintre compunerile pe care le scrisesem la începutul începuturilor despre colegii de bancă. Unele au adus melancolie şi tristeţe, dar unele au adus pur amuzament (aici s-ar incadra "colega mea de bancă are ochii căprui şi este slăbuţă. Ea poartă mărimea 32 la pantofi.")
Între timp, noi, câţiva copii, ne-am ridicat pentru că diriga ne obligase cu o zi înainte de bunăvoie, ca să impresionăm colegii şi profesorii cu câteva cuvinte de despărţire.
Dacă astea au fost un fel de..formalităţi, ce a urmat n-a mai ţinut deloc de aşa ceva. Cum s-a terminat, am sărit toţi pe prăjituri şi sucuri, asta printre rundele de plânsete pe umerii colegilor de care ne-a părut rău de despărţire.
Şi eu care îmi spuneam că n-o să vărs nicio lacrimă, că nu sunt aşa de sensibilă..am fost printre cele mai plângăcioase (shame on me..sau nu:d)...


[Am pus poză cu mine şi am vorbit despre sentimente, ceea ce fac din An în Paşte, deci..trebuie notat în calendar :)]

Later edit: Am mai reuşit să ne vedem zilele astea (14-15), şi am vărsat iarăşi lăcrămioare, şi ne-am scris scrisorele de despărţire :( Sad, but true :))