Chloe - Freya North

Am fost absentă o foarte mare perioadă de pe blog, şi aş putea să vin cu câteva argumente pentru asta, dar bănuiesc că adevăratul motiv a fost că n-am mai avut inspiraţie şi chef de a scrie. Nu am uitat însă despre toate recenziile de cărţi pe care încă trebuie să le scriu, aşa că here I am, back in business, şi sper ca avântul ăsta să mă ţină ceva timp, pentru că vreau să fiu mai activă în blogosferă decât am fost în anii trecuţi.
Şi acum că am terminat cu explicaţiile, o să încerc să descriu o carte pe care am citit-o acum câteva luni, chiar pe la mijlocul lui ianuarie, şi mi s-a părut foarte drăguţă.

După cum aţi văzut mai sus, în titlu, este vorba despre romanul "Chloe", care poartă numele protagonistei principale. Aceasta suferă o mare pierdere atunci când naşa sa, care i-a fost alături toată viaţa, trece în nefiinţă. Totuşi, aceasta a avut grijă să-i lase lui Chloe ceva care să facă durerea să pară mai suportabilă. La scurt timp după moartea acesteia, Chloe primeşte o scrisoare în care naşa sa îi sugerează o vacanţă prelungită în cele 4 ţări ale Regatului Unit: Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, şi nu în ultimul rând, Marea Britanie. În cele din urmă, se hotărăşte să înceapă călătoria. Ajunge astfel să îndrăgească, în acelaşi an, în 4 anotimpuri şi ţări diferite, patru colţişoare de rai, şi începe să se întrebe cărui loc aparţine ea cu adevărat şi cine este cel cu care vrea să-şi petreacă restul vieţii..
E o lectură foarte drăguţă. Light, specială pentru cele care vor să viseze un pic la sfârşit de săptămână. >:D<

Hotel Bertram - Agatha Christie

Am citit Hotel Bertram la începutul lui ianuarie, când eram încă ţintuită în casă din cauza varicelei, deci a trecut ceva timp; totuşi, îmi aduc aminte destul de bine de carte, pentru că m-a cam impresionat (asta dacă poţi spune că o carte à la Agatha Christie poate fi impresionantă:)).

Pe coperta cărţii este citat un mic fragment din "Jurnalul secret" al Agathei Christie, în care scrie că "deznodământul (n.r .- romanului) dezvăluie o conspiraţie şi mai ingenioasă decât cea din Murder on the Orient Express", iar lucrul ăsta mi s-a părut destul de greu de crezut, în condiţiile în care "Crima din Orient Express" este, cred, cartea care mi-a plăcut cel mai mult de la Agatha Christie, pentru că a avut un deznodământ..fantastic. Mai mult decât atât, "eroina" cărţii este Miss Marple, care nu mai este de mult tânără; în concluzie, puterea sa de influenţă este aproximativ egală cu zero, ca să nu mai vorbim de faptul că o investigaţie pe cont propriu (care cere multă mişcare) este imposibilă. Comparând-o deci pe bătrâna Miss Marple cu agilul Poirot (cel care a rezolvat cazul din Orient Express), am început cartea cu un oarecare sceptimism, dar mi s-a dovedit că şi în acest caz, aparenţele înşală. Cartea a fost foarte bună, şi perfectă pentru cei care vor o lectură rapidă, dar în acelaşi timp foarte antrenantă.

Hotelul Bertram este, în aparenţă, locul perfect pentru aristocraţia engleză. Cu un aspect care te trimite înapoi în anii '50, servicii ireproşabile, prăjituri cu unt care ţi se topesc în gură, brioşe (ultimele brioşe adevărate!!), şi prăjituri senzaţionale cu seminţe, hotelul este destinaţia perfectă în special pentru cei care nu mai sunt..chiar tineri. Printre numeroşii clienţi ai localului se numără şi Miss Marple, ajunsă aici din curiozitate, pentru că i se pare că atmosfera este prea..perfectă. Se pare că acelaşi lucru îi iese în evidenţă şi inspectorului Davy, care se ocupă cu investigarea unor jafuri de zile mari, ale căror principali suspecţi sunt persoane respectabile care au fost cazate la faimosul hotel. 

Bineînţeles, odată ce începe să sape, inspectorul găseşte multe informaţii interesante, care trebuie puse cap la cap; iar în acelaşi timp, Miss Marple învârte ceva, încercând să descopere mai multe despre hotel şi despre ce ar putea să se ascundă în spatele..cortinei. Însă atunci când un arhiepiscop amnezic, cazat la Bertram, dispare, fiind în acelaşi timp suspect pentru un jaf dintr-un tren, şi portarul, care se pare că are un secret, moare, este clar că cineva trebuie să intervină...

Deja am spus prea multe :) Vă las pe voi să citiţi şi să aflaţi restul poveştii!

Foto de aici.

Misterioasa afacere de la Styles - Agatha Christie

Aveam eu o impresie că acest roman a reprezentat prima apariţie a lui Poirot, şi, cu puţin ajutor de la Google şi Wikipedia, mi s-au confirmat bănuielile. Se pare că Hercule Poirot, detectivul belgian, apare pentru prima oară în 1920, în Misterioasa afacere de la Styles, unde face cunoştinţă şi cu Arthur Hastings, cel din a cărui perspectivă este povestită atât întâmplarea asta, cât şi o mare parte din cele ce vor urma.

Mie una întotdeauna mi-au plăcut cărţile lui Christie, pentru că sunt scurte, la obiect, fără descrieri inutile şi sentimentalisme care nu-şi au locul în poveştile de genul ăsta, şi te ţin în suspans până la sfârşit. Cu toate astea, romanul aici de faţă nu m-a impresionat atât de tare precum m-am aşteptat, pentru că a fost oarecum o poveste tipică scriitorilor mediocri de romane poliţiste, şi vreau să cred că lucrul ăsta e datorat faptului că a fost primul roman poliţist al Agathei, deci era new in business şi poate că se lăsase prea mult influenţată de ceilalţi scriitori, uitând să-şi lase propria imaginaţie să iasă la suprafaţă. Nu ştiu, asta este teoria mea, asta este ce îmi place şi ce vreau să cred..

Povestea este destul de comună. O tanti bogată, pe la 60 de ani (parcă? nu mai ştiu, am citit cartea acum o lună şi am uitat detaliul ăsta), recăsătorită cu un bărbat mult mai tânăr şi foaaartee bărbos care, în opinia celorlalţi, este interesat numai de averea acesteia, moare frumuşel într-o noapte, otrăvită. Cei doi fii ai ei, dintre care unul cu o funcţie importantă în politică, încearcă să muşamalizeze întâmplarea, şi îi cer ajutorul lui Poirot, care acceptă şi începe să sape după indicii care să-l ajute să rezolve misterul...

De recomandat..recomand. Chiar dacă nu mi-a plăcut aşa de mult ca celelalte, este totuşi mai bună decât multe alte cărţi pe care le-am citit. În plus, ce am spus mai sus este doar teoria mea. Sigur există persoane care au alte păreri (mai bune) despre carte, sau poate că pur şi simplu nu am apreciat eu cartea aşa cum trebuia..:)

Imagine luată de aici.

Casa de la Riverton - Kate Morton

Casa de la Riverton a fost un roman care mi-a plăcut foarte mult, pe care l-am citit foarte repede și cu foarte mare plăcere, și care a reușit să mă țină în suspans pe tot parcursul său.

Grace, o bătrânică de 99 de ani, primește vizita unei regizoare americane care este interesată de o anume perioadă din trecutul său, atunci când a lucrat ca servitoare la o familie de nobili englezi. În vara lui 1924, la o petrecere dată de aceștia, poetul Robbie Hunter se sinucide, iar acest eveniment nefericit scoate la iveală secrete din trecut și aduce cu sine o serie de nenorociri în familia Hartford, care se destramă pentru totdeauna. Rămâne însă, peste ani, Grace, care în ultimele zile ale vieții ei, își amintește timpul petrecut alături de surorile Hannah și Emmeline Hartford, și care știe mult mai multe lucruri decât ar trebui.

Mi-a plăcut foarte mult felul în care a fost scrisă cartea: alternanța prezent-trecut, felul în care naratoarea, în povestea sa, aruncă câte o frază care dezvăluie ceva important, fără a povesti însă detalii, lăsând cititorul în suspans și îmboldindu-l să citească mai departe, iar deznodământul este cu totul neașteptat...

Fără să stau pe gânduri, vă spun de pe acum că romanul este un must-read care nu vă va dezamăgi :)

sursă foto

Emma - Jane Austen

Chiar dacă în urmă cu ceva timp mă plângeam de o experienţă neplăcută cu Jane Austen (despre care puteţi citi aici), faptul că deja îmi cumpărasem "Emma", care zăcea pe un raft, şi faptul că citisem multe recenzii pozitive despre carte m-au determinat să pun mâna pe ea şi s-o citesc. Adevărul este că nu am fost atât de încântată de ea cum au fost alţii, poate din cauză că trebuia s-o citesc repede (deadline-ul pentru 2011 Reading Challenge punea presiune asupra mea) şi nu aveam timpul necesar, şi mi-a luat deci peste 2 săptămâni să o duc la bun sfârşit.
Cred că cuvântul care ar putea caracteriza povestea cel mai bine este imprevizibil. Emma este o tânără de 21 de ani care şi-a făcut din peţit un scop în viaţă. Hobby-ul ei cel mai sus clasat este plănuirea relaţiilor dintre prietenii săi, în funcţie de cum crede ea că s-ar potrivi. După ce reuşeşte s-o căsătorească pe guvernanta sa cu un om respectabil, Emma rămâne acasă numai cu tatăl său, un om ipohondru, de care trebuie să aibă grijă tot timpul. În scurt timp însă face cunoştinţă cu Harriet Smith, o tânără de 17 ani, şi îşi ia responsabilitatea de a o educa şi, bineînţeles, de a-i găsi un soţ. De aici porneşte o serie de întâmplări care mai de care mai interesante şi amuzante, pentru că Emma nu se gândeşte că şi ea emană o atracţie impresionantă asupra bărbaţilor...
Aş putea spune că recomand cartea, pentru că este o lectură interesantă, dacă timpul şi răbdarea vă permite. :)

Sursă foto

Trenul de Paddington - Agatha Christie

Atunci când mă super-plictisesc şi am nevoie de ceva revigorant, întotdeauna apelez la unul dintre romanele Agathei Christie, care mă binedispun mereu şi parcă mă mai trezesc un pic la viaţă. Asta s-a întâmplat şi atunci când am citit "Trenul de Paddington" (acum vreo lună, dar abia acum i-a venit rândul la recenzie :-"). Ca de fiecare dată, este o poveste foarte interesantă, iar de data asta detectivul nu mai este Poirot, cu care mă obişnuisem şi de care a început să-mi placă foarte mult (contrar opiniei scriitoarei, care, din câte am citit, ajunsese să nu-l mai sufere), ci este bătrâna Miss Marple, cu o minte la fel de ascuţită, în ciuda vârstei înaintate. Apare aici şi un ajutor pentru Miss Marple, o tânără pe nume Lucy Eyelesbarrow, care, din păcate pentru cititori, apare doar în acest caz.
O doamnă în vârstă face o călătorie cu trenul, şi, în câteva secunde, în timp ce un alt tren trece pe lângă trenul în care se află ea, devine martoră la o crimă. Mai exact, remarcă un bărbat care strânge de gât o femeie, dar nu apucă să-i vadă trăsăturile foarte clar. Mai mult decât atât, în trenul respectiv nu se găseşte niciun cadavru, cu atât mai puţin un om suspect, iar astfel, declaraţia bătrânei nu este luată în serios de către poliţiştii. Buna sa prietenă, însă, miss Marple, este interesată de caz, şi dornică să afle adevărul. Cu toate că face câteva investigaţii pe cont propriu, ce includ reconstituirea călătoriei cu trenul şi multe alte raţionamente bine gândite, şi ce ajung să se învârtă în jurul unei moşii din apropierea căii ferate, ajunge la concluzia că are nevoie de un ajutor mai.. "sprinten", în formă fizică bună, care să poată aduna indicii, pe care, mai apoi, să i le raporteze. Găseşte acest ajutor în persoana tinerei Lucy, după cum v-am mai spus, o fată care, în ciuda inteligenţei sale, a devenit o menajeră de lux, dispusă însă să-şi sacrifice timpul pentru a o ajuta pe bătrâna Jane Marple, datorită firii sale aventuriere şi interesate de firea umană.
Mai multe vă las pe voi să aflaţi, citind cartea, pe care o recomand tuturor :)

Sursă foto

Persuasiune - Jane Austen

Cum eu sunt un mic măricuţ şoricel de bibliotecă şi caut să citesc cărţi pe teme cât mai diverse, m-am gândit să ma axez un pic şi pe romanele clasice, având ca model din trecut "Jane Eyre" sau "Mândrie şi prejudecată", care mi-au plăcut mult, aşa că, atunci când am văzut oferta de la Click, cu romanele lui Jane Austen la 9,99 lei, mi-am zis că trebuie să le am. Despre "Persuasiune" citisem şi opinii pozitive, dar şi negative, însă, cum fiecare are gustul lui, am vrut s-o citesc şi să văd despre ce e vorba. Ei bine, abia am apucat să citesc primele 50-100 de pagini, că m-a apucat o plictiseală soră cu moartea. În concluzie, am citit ultima pagină, am aflat care a rămas cu care, ca să n-o mai lungesc, şi cam aşa se rezumă experienţa mea cu romanul ăsta.
Dacă vreţi şi câteva cuvinte despre ce se întâmplă în roman, vă spun eu. Anne Elliot este una dintre fiicele baronului Walter Elliot, care, din cauza unei crize financiare prin care trece, este nevoit să îşi închirieze casa şi să-şi găsească o locuinţă temporară într-o altă localitate. În peisaj e şi o femeie cu influenţă, Lady Russell, bună prietenă şi consfătuitoare a lui Sir Elliot, dar mai ales a Annei, în special de când mama sa a murit. Nu mai ştiu prin ce împrejurare, Anna nu pleacă iniţial cu tatăl ei, ci rămâne la o prietenă (sau o rudă, ceva de genul). Află, astfel, că noii chiriaşi sunt rude foarte apropiate cu "iubirea vieţii ei", pe care, în urmă cu 9 ani, fusese nevoită s-o refuze din cauza vârstei (acum avea 27 de ani, parcă), la insistenţele lui Lady Russell, care, cu alte cuvinte, le cam dicta tuturor ce trebuiau să facă şi ce nu. Bineînţeles că, puţin mai târziu, apare în poveste şi respectivul, care ajunsese între timp un mare căpitan de vas, şi....totul e bine când se termină cu bine.
Nici nu ştiu ce se întâmplă mai încolo, ştiu numai care este situaţia finală, dar n-o să dezvălui, pentru că poate există pe-aici şi persoane interesate să afle mai multe. :)
În concluzie, nu recomand. Deloc chiar. :)

P.S. Al doilea roman din volumul ăsta, "Mănăstirea Northanger", va rămâne necitit în biblioteca mea pentru o perioadă de timp nelimitată..

Sursă foto

Maigret şi femeia nebună - Georges Simenon

Asta a fost a doua mea experienţă cu Simenon, iar părerea mea despre el ca fiind un scriitor relativ normal, neieşit din comun, de romane poliţiste, a rămas aceeaşi.
De data asta, romanul în cauză a fost "Maigret şi femeia nebună", un roman foarte scurt, care mi s-a părut foarte previzibil, pentru că, în afară de persoana omorâtă, au existat numai 3 persoane care au fost considerate suspecte, iar asta mi se pare...lipsă de imaginaţie din partea autorului.
Intriga este totuşi una foarte interesantă. O bătrânică obişnuită vine la poliţie şi cere insistent să vorbească cu inspectorul Maigret, pentru că a remarcat că, de ceva timp, i se mişcă singure lucruri de prin casă: vaza de pe partea dreaptă a mesei o găseşte pe partea stângă, şi tot aşa. Maigret, crezând că bătrâna este un pic (mai mult) paranoică, nu tinde s-o ia în seamă, dar la scurt timp, aceasta este ucisă în apartamentul ei. Inspectorul, plin de remuşcări, ia cazul în propriile mâini, şi ajunge destul de repede la un rezultat.
Pe o scara de la 1 la 5, i-aş da probabil un 3. Este o carte bunicică, eventual de recomandat, dar în niciun caz nu se compară cu "marii" literaturii poliţiste: Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Stieg Larsson etc. :)

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)

Nu plânge sub clar de lună - Heather Davis

Oi fi promis eu că nu mai mă apuc de serii vampireşti/vârcolăceşti, dar asta a fost o excepţie, pentru că o prietenă de-a mea s-a oferit să mi-o împrumute, m-a atras coperta, şi pentru că nu este o serie de 1000 şi una de volume în care se lălăie acţiunea, ci este o carte independentă, fără alte continuări care urmează.

Asta a trecut puţin, deci, în extrema cealaltă, pentru că într-o singură carte, de 300 de pagini, cu pauze mari între rânduri, şi în care până la jumate nu se află care e supernatural şi care nu, nu prea ai când să creezi prea multă acţiune, şi ajunge, până la urmă, tot o lălăială.

O fată de şaişpe ani, Shelby, este expediată de mama vitregă într-o tabără de reeducare (am remarcat că astea sunt foarte căutate de către părinţi prin America - şi asta ar trebui să spună ceva), şi acolo întâlneşte un băiat, Austin, fiul unei excentrice vedete rock, care, după primele aparenţe, este dependent de droguri. La jumătatea cărţii Austin i se dezvăluie lui Shelby, afirmând că este vârcolac, şi că singura modalitate prin care să stea departe de forma sa de lup o reprezintă aşa-zisele "droguri", de fapt un antibiotic prescris de doctorul familiei, care cunoaşte situaţia acestuia. Problema este că sticluţele de substanţă i-au fost confiscate la intrarea în tabără, iar asta duce la o serie de întâmplări cu urmăriri, furişare prin pădure, atracţie "involuntară" (cică) pentru tipii periculoşi, cântece de tabără super plicticoase, şi multe altele!

Este o carte uşoară, recomandată în special adolescenţilor :)

Bărbaţi care urăsc femeile - Stieg Larsson

Asta e una din cărţile pe care, la început, n-ai nicio tragere de inimă să le citeşti, vezi apoi zeci de review-uri care te conving, până la urmă, să o faci, iar după ce ai terminat-o, te gândeşti cât de fraier ai fost că ai amânat atâta şi ai fost gata să treci pe lângă o super-carte.
Mi s-a întâmplat şi mie de atâtea ori să fac aşa, iar asta a fost una din dăţile alea. Cartea este foarte groasă, destul de scumpă pentru bugetul meu (care, practic, este 0), dar recent, după ce am citit câteva recenzii mai elaborate, am dat fuguţa la bibliotecă şi am ţinut cartea în mână la scurt timp după asta.
Nici nu ştiu cu ce să încep, pentru că sunt atât de multe idei, atât de multe de spus, încât mi-este greu să le scriu pe toate şi mi-e frică să nu dau şi vreun spoiler, ceva.
Cartea nu începe în forţă, that's for sure. Dacă n-aş fi citit atâtea păreri bune despre ea, m-aş fi oprit după primele 100 de pagini, pentru că mi-aş fi zis că nu are ce să fie prea interesant. Povestea începe cu Mikael Blomkvist, un jurnalist acţionar la revista Millennium, care este acuzat că ar fi adus acuzaţii grave unui mare om de afaceri, fără dovezi în spate. Dup-aia începe o incursiune în trecut, şi se povestesc anumite amănunte despre afacerea mare a lui Wennerstrom (omul de afaceri), şi cum spală el banii. În acelaşi timp, în acelaşi oraş, apare în peisaj şi Lisbeth Salander, o tipă de 24 de ani, rockeriţă, slabă-anorexică, care nu vorbeşte cu nimeni în afară de absolutul strict necesar, dar care are un mare atuu: află informaţii preţioase într-un timp record (mai târziu se află că este o hackeriţă pricepută). Pentru acest atuu este angajată ca şi colaborator la firma Milton Security, care se ocupă cu rezolvarea problemelor de siguranţă ale oamenilor. Are însă şi ea probleme, cu tutorele ei, persoana care se ocupă de administrarea banilor ei şi care îi urmăreşte îndeaproape atitudinea.
Într-un orăşel din Suedia, coexistă şi bătrânul Henrik Vanger, fost magnat al întreprinderilor Vanger, acum bătrân şi aproape de moarte. Acesta, după ce îi verifică referinţele lui Blomkvist, prin firma la care lucrează Lisbeth, îl cheamă pe acesta şi îl roagă să scrie biografia familiei sale, ca pretext pentru a săpa în trecut, în urmă cu 36 de ani, când nepoata sa, Harriet, a fost dată dispărută, iar suspecţii pentru presupusul asasinat sunt membrii familiei, dintre care unii mai trăiesc şi astăzi. Jurnalistul acceptă provocarea, dar nu îşi pune deloc speranţe în rezolvarea misterului, iar la un moment dat situaţia chiar pare că stagnează grav, cel puţin până când descoperă un nou indiciu.. [Aici începe partea interesantă.] Cu tot mai multă pasiune, Mikael începe să adune mai multe informaţii, dar descoperă că are nevoie de un asistent, aşa că Lisbeth o să apară, în scurt timp, în acelaşi peisaj cu Blomkvist. Împreună, cei doi ajung la concluzii nebănuite, au parte de întâmplări neobişnuite şi periculoase, iar rezultatul...este unul cutremurător.

Ultimele două-trei sute de pagini sunt de-a dreptul fascinante, te ţin noaptea treaz, făcându-te să te întrebi oare ce o să se întâmple, şi te macină până când nu mai rezişti, şi, în miez de noapte, la lumina veiozei, te apuci să continui lectura, într-un ritm foarte alert, savurând fiecare clipă.. Este un thriller poliţist pe care îl consider cartea anului, şi abia aştept să citesc şi următoarele două cărţi din trilogie, să văd şi ecranizarea romanului ("The Girl with the Dragon Tattoo"), şi să revin cu recenzii :). O recomand tuturor, e super-super-super-super!!!!

Casa Nopţii - P.C. Kast şi Kristin Kast

Am început să citesc seria asta în urmă cu vreun an, când o colegă de-a mea, foarte pasionată de vampiri, şi în plină febră de astfel de cărţi, a început să se arate pe la şcoală cu prima carte din serie, "Semnul", pe care am împrumutat-o şi eu. Mi-a plăcut, şi am continuat cu următoarele 4 cărţi din serie, care au apărut rând pe rând, dar când am ajuns la sfârşitul volumului 5, am realizat că povestea nu era nici pe aproape de final. Asta m-a determinat să dau un search pe Google, care mi-a comunicat, prin inteligenta Wikipedia, că seria are nici mai mult, nici mai puţin de ... 9 volume!! Nu spun asta ca şi cum n-aş fi în stare să citesc atât, ci pentru că povestea a început să devină plictisitoare, încetul cu încetul, şi o prelungeşte doar de dragul prelungitului.
Oricum, long story short, m-am decis să mă opresc, însă cum eu sunt curioasă din fire, mi-am călcat pe inimă şi am citit de curând şi următoarele 2 cărţi, care au apărut pe parcursul verii. Mi s-a părut, din ce în ce mai mult, o lălăială, şi acum chiar nu vreau să mai continui cu ultimele două cărţi,oricât de mare ar fi ispita:))

Ca să vă dau o idee despre cum începe povestea, o să vă spun că Zoey Redbird este o adolescentă normală. Asta până când îi apare un semn în formă de semilună în mijlocul frunţii, semn că a fost Aleasă pentru a deveni un vampir, şi se mută la o şcoală specială, numită Casa Nopţii. Aici, ea dă de copii la fel ca ea, care se pregătesc pentru a deveni vampiri, leagă prietenii, dar, încetul cu încetul, ajunge să descopere şi secrete cutremurătoare şi vampiri răi, care ar putea distruge lumea:)) (iar asta nu este imaginaţia mea, ci a scriitoarelor)..

Termin postarea prin a vă spune că recomand cărţile, în măsura în care aveţi timp şi chef să vă ţineţi de 9 volume apărute când şi când, şi în măsura în care vă plac poveştile vampireşti. Mie una, mi-a ajuns..:)

[In poza este ultima carte aparuta din serie.- vol.7]

Moarte în nori - Agatha Christie

Am revenit la Agatha Christie după ce am citit romanele alea uşoare, pentru că aveam nevoie cu adevărat de ceva acţiune. Şi am primit, după cum am sperat.
Intriga are în centru o doamnă foarte bogată, care este ucisă cu o săgeată otrăvită, într-un avion din Franţa spre Londra. Poirot, care se afla în respectivul avion, este foarte interesat de cazul femeii, şi se simte şi oarecum vinovat, fiindcă a dormit tot timpul zborului, din cauza răului de înălţime, aşa că începe o investigaţie în propriul său stil. Rezolvarea misterului însă se dovedeşte a fi mai grea decât s-a aşteptat, pentru că niciun pasager nu a avut atât un mijloc de a trece pe lângă femeie în timpul zborului, cât şi un motiv pentru crimă. Sau cel puţin aşa pare...

O recomand cu căldură tuturor, şi garantez că n-o s-o lăsaţi din mână odată ce aţi început-o!

Francezii şi românii

[postare scrisa intr-un moment de maxima concentrare, frustrare, enervare, si sinceritate]
Dacă până acum câtva timp cochetam cu ideea de a pleca în Franţa când voi deveni mare, ce am aflat zilele astea m-a lăsat cu un gust super nasol pe limbă, şi m-a făcut să mă răzgândesc total.
Cum eu nu prea sunt o adeptă a televizorului, recunosc că n-am mai auzit de mult timp un buletin de ştiri, aşa că am fost foarte şocată ieri să aflu, de la şcoală, chestia asta, despre care cred că sunt ultima pe-aici care află.
Să bagi la închisoare, într-o ţară străină, oameni nevinovaţi pentru că au iPhone şi pentru că sunt români (lucru care li se pare multora, cred, o totală contradicţie), şi mai mult decât atât, să nu laşi omul să vorbească în apărarea sa, mi se pare cel mai josnic lucru cu putinţă. Doar să mă gândesc că aş putea să fiu eu în locul celor trei, că cineva m-ar discrimina în aşa hal într-o ţară străină, că acelui cuiva i s-ar părea ABSOLUT IMPOSIBIL ca un român ca mine să fie într-atât de inteligent încât să înveţe la Sorbona, sau la fel de imposibil să aibă un iPhone, mă enervează şi mă frustrează atât de tare, încât îmi provoacă scârbă.
Am mai găsit un caz similiar, al unui doctor român foarte bun în meseria sa, plecat în Franţa, şi concediat din cauza naţionalităţii (citeşte aici), dar nu mai comentez şi despre el, pentru că am impresia că deja mi-am arătat îndeajuns imeeeeensa frustrare care m-a cuprins.
Ca să mă fac înţeleasă cum trebuie totuşi, trebuie să spun că sunt foarte conştientă că există rromi proveniţi din România, şi chiar şi români-români, care fac tot felul de prostii şi altele în Franţa şi nu numai, şi oamenii ca ăştia trebuie pedepsiţi de-a binelea. Dar asta nu înseamnă că trebuie ca toţi să suferim din cauza lor, că trebuie să fim etichetaţi drept un popor de hoţi, ucigaşi, şi tâlhari, pentru că nu suntem toţi aşa. Oricât de straniu ar părea pentru străini, chiar există şi români cinstiţi, care pleacă în străinătate pentru a-şi construi o viaţă mai bună, bazată pe onestitate, şi nu pe furtişag.
Dar până o să realizeze şi francezii chestia asta (şi nu numai ei, mai sunt şi alţi "românofobi" prin Europa), n-avem decât să aşteptăm, şi să le arătăm obrazul, sau eventual, motto-ul lor naţional: Liberté, égalité, fraternité....

Sursa poză

Falsă impresie - Jeffrey Archer

(prima carte din Colecţia de romane vol.8 - Reader's Digest)

Fiindcă am fost încântată de volumul 7 din Colecţia de Romane, mi-am cumpărat, din acelaşi loc, la acelaşi preţ, şi volumul 8, considerând că ar fi o investiţie bună. Trebuie să recunosc însă că mini-romanele nu au mai fost la fel de frumoase (au fost mai mult cu sentimentalisme şi non-acţiune), şi m-am hotărât ca, atunci când o să termin cartea, să mă apuc de romane adevărate.
Cu toate astea, primul mini-roman, Falsă impresie, mi s-a părut un roman bun, iar de autor auzisem de mai demult ca fiind unul foarte bun, aşa că am fost foarte curioasă să citesc cartea, şi pot să spun că mi-a plăcut.
Autorul plasează acţiunea undeva prin septembrie 2001, atunci când se prăbuşesc Turnurile Gemene din New York. O tânără consultantă în artă, româncă stabilită în SUA, scapă de sub dărâmături ca prin urechile acului, iar de aici ea porneşte într-o călătorie foarte periculoasă, pentru a-şi face dreptate. Nu pot să dau prea multe detalii, pentru că sunt foarte multe fire încurcate, asta fiind un roman cu spioni, FBI, agenţi dubli, şi tot aşa.
Ce mi-a plăcut la cartea asta a fost faptul că România a jucat un rol foarte important. Personajul principal, şi încă alte 5 personaje care apar în carte sunt români, iar la un moment dat, acţiunea îşi mută locul în Bucureştiul murdar, scăpat de comunism, încă în stare de refacere. Asta mi-a demonstrat că noi nu suntem doar un punctuleţ mic pe harta Europei, ci suntem o ţară adevărată, despre care scriu şi străinii ce nu au nicio legătură cu România.

În concluzie, vă recomand cartea, pentru că are un ritm alert, şi dacă timpul vă permite, n-o veţi mai lăsa din mână până nu ajungeţi la ultima pagină. :)

Sursa poza

Tragedie în trei acte - Agatha Christie

Mă simt destul de mândră să afirm că asta a fost singura carte polițistă de până acum în care mi-am dat seama de criminal încă de dinainte să se precipite evenimentele, dar asta în niciun caz din cauză că Agatha Christie n-a pus destul mister în roman încât să ne țină în suspans. De fapt, să spun drept, am avut doar bănuiala, care s-a cam pierdut pe parcurs, dar atunci când a început Poirot discursul s-au pus toate cap la cap, și am avut marea uimire de a constata că avusesem dreptatee...:)
Ca să înțelegeți puțin despre ce vorbesc, o să vă povestesc începutul. Un reverend bătrânel și drăguț este otrăvit cu nicotină pusă într-o băutură la o petrecere dată de un important actor, Sir Charles Cartwright. La început, dovezile neexistența dovezilor si faptul că nimeni nu ar fi avut motive să ucidă bătrânul determină oamenii să creadă că a fost vorba de o sinucidere. Însă atunci când, o săptămână mai târziu, un doctor moare în același fel, în același decor, lumea începe să-și pună întrebări. Sir Charles începe pe cont propriu o anchetă, la care ajută, mai spre sfârșit, și Poirot. Acesta din urmă reușește să elucideze misterul asasinului, cât și motivele crimelor, care se dovedesc a fi cel puțin neobișnuite.
Dacă vreți să aflați mai multe, citiți cartea, pe care v-o recomand cu mare plăcere!

Sursă poză

Secretul din Golful Tunetului - William Kent Krueger

(a patra/ultima carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Trebuie să recunosc de la început că ultima carte din volumul ăsta nu mi s-a părut extraordinar de reuşită, sau poate pur şi simplu nu a fost genul meu, dar am citit-o până la capăt. În primul rând, m-a cam iritat traducerea, pentru că cei care s-au ocupat de asta au pus foarte multe verbe la perfectul simplu, lucru care le este specific oltenilor, gen "Mă dusei până la bucătărie, deschisei frigiderul şi băui nişte suc rece.", şi nu vreau să spun că am ceva cu oamenii din sudul ţării, doar că nu sunt obişnuită cu verbele astea, dat fiind că în Ploieşti nu dăm de formele astea decât la lucrările la română :)..
În al doilea rând, nu mi-a plăcut (nu-mi place) faptul că a fost genul de poveste cu indieni d-ăia cu pene (ştiu, amerindieni, nu e nevoie să spuneţi că n-am cultură generală de nicio culoare), care sunt împuşcaţi de albi pentru aur, şi care trăiesc prin păduri...Mă rog, povestea a fost un fel de deja-vu, pentru că în mintea mea se asemăna foarte mult cu Robinson Crusoe (singura carte de genul ăsta pe care am mai citit-o..cred).
Ca să vă povestesc şi vouă, este vorba de un fost şerif din Minnesota (iarăşi, un stat de care nu cred că America ar vrea să fie reprezentată), care, la cererea unui bătrân prieten, Henry Meloux, pleacă cu acesta din urmă în Canada, pentru ca să-l găsească pe fiul zămislit în tinereţe de către Meloux, pe care nu a avut niciodată şansa să-l vadă. Acest drum este presărat, bineînţeles, cu pericole, pentru că acum se culeg consecinţele acţiunilor pe care generaţiile de dinaintea protagoniştilor le-au făcut la începuturile anilor 1900 [scuze pt. fraza complicată :">].

Ca să nu fiu rea la sfârşit de post, o să recomand cartea persoanelor (care o să fie, preponderent, de tip masculin) cărora le place genul Robinson Crusoe. xD

Sursă poză

P.S. Nu ştiu ce se întâmplă cu fontul ăsta, este cu o mărime mai mic decât cel normal, şi, cu toate că am tot încercat să-l schimb, nu merge, lucru valabil şi pentru postul anterior. Sper să pot remedia problema cât mai curând, so don't blame me, blame this freakin' Blogger!

Ne întâlnim la Veneţia - Elizabeth Adler

(a treia carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

O carte la fel de uşoară ca şi celelalte două de dinainte, "Ne întâlnim la Veneţia" este o lectură foarte potrivită pentru o după-masă liniştită, în care nu îţi poţi găsi nicio ocupaţie.
Principala protagonistă a romanului este Precious Rafferty, numită de prieteni Preshy, o americancă stabilită la Paris, care conduce un mic magazin de antichităţi, lăsat ca moştenire de către un bunic bogat. La capătul celălalt al planetei, în Shanghai, se află verişoara sa, Lily Song, pe care nu a întâlnit-o niciodată, şi care se ocupă, cel puţin în aparenţă, de acelaşi lucru. Aceasta din urmă pune mâna pe un colier nepreţuit, care duce în spate o poveste impresionantă, şi de aici porneşte o aventură foarte periculoasă care îi duce pe protagonişti în Paris, Monte Carlo, Veneţia, Shanghai, şi Boston. Între timp, Preshy se îndrăgosteşte de frumosul american Bennett James, care se dovedeşte la scurt timp a fi o cu totul altă persoană..

Vă recomand cu plăcere cartea, care este un thriller romantic (cuvintele autoarei) foarte reuşit. :)
Sursă poză

La ordin - Dick Francis

(prima carte din Colecţia de Romane vol. 7 - Reader's Digest)

Având în vedere că nu mai citisem de ceva timp un roman poliţist, m-a încântat ideea de a citi cartea aceasta, şi nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar nici că a fost o lectură extraordinară. A fost o carte cu situaţii tipice aventurilor cu detectivi: crima, apoi detectivul care intră pe fir şi se dovedeşte a fi mai competent decât poliţia, atentivele de asasinat la adresa familiei acestuia, şi, nu în cele din urmă, dibuirea misterului şi prinderea asasinului.
Dar propun totuşi să începem cu începutul.
Sid Halley, un fost jocheu, nevoit să se retragă cu ani în urmă din cauza unui accident care l-a lăsat fără o mână, are ocazia de a se afla la o cursă de cai undeva prin Anglia. Acolo se întâmplă nişte evenimente neobişnuite: un cal şi jocheul lui mor în ziua cursei, iar antrenorul acestora, principalul suspect, este găsit mort câteva zile mai târziu, din cauza unei presupuse sinucideri. Acesta este momentul în care Halley se vede nevoit să intre pe fir, într-o investigaţie proprie, şi descoperă, încetul cu încetul, secrete şi intrigi care îl pun în pericol, atât pe el, cât şi pe cei dragi lui.
Ce se întâmplă vă las pe voi să descoperiţi, lucru care se va întâmpla doar dacă citiţi restul povestirii!

Sursă poză

Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay

Am avut norocul să găsesc această carte într-o zi cu soare, la anticariat, în stare perfectă şi la jumătate de preţ, şi n-am stat mult pe gânduri înainte să o cumpăr, pentru că îmi propusesem de mult timp să o citesc, iar povestea a fost exact aşa cum mi-am imaginat-o: tristă, superbă, extraordinară.
În 1942, în timpul raziei de la Vel' d'Hiv, o razie condusă de francezi (şi un eveniment de care acestora le este ruşine şi în ziua de astăzi), Sarah, o fetiţă evreică de 10 ani, este arestată împreună cu familia ei, însă, înainte să fie evacuaţi din casă, îl ascunde pe fratele său, Michel, de numai 4 ani, într-un dulap, fiind convinsă că nimeni nu le va face niciun rău, iar ea va veni peste ceva timp să-şi scoată fratele din ascunzătoare.
După şaizeci de ani, o jurnalistă americană, căsătorită şi stabilită în Paris, este însărcinată să scrie un articol despre teribilul eveniment din 1942. Ea începe să sape în istoria oraşului, şi descoperă, printre altele, că apartamentul unde urmează să se mute a aparţinut unei familii de evrei francezi care au fost duşi în lagărele de exterminare.
Tot ce vă mai spun este că acea familie era familia lui Sarah, dar vă las pe voi să citiţi ca să aflaţi ce s-a întâmplat cu Sarah, cu familia ei, dacă a reuşit fetiţa să ajungă la timp la fratele său, cum a afectat-o acest eveniment, şaizeci de ani mai târziu, pe jurnalista americană, şi dacă a reuşit aceasta să îndrepte lucrurile care mai erau de îndreptat.
Cum am mai spus, e o carte foarte tristă, personajele sunt bine conturate, iar autoarea are un stil extraordinar de a expune faptele, lucruri care transformă acest roman într-o lectură pe care nu vă recomand s-o rataţi!

Sursă poză