Cum să eviţi să-ţi scrii rezumatul la română

Simplu.

Te trezeşti plin de voinţă, care dispare odată cu momentul în care îţi termini micul dejun. Deschizi calculatorul cu intenţia să te apuci să lucrezi, dar nu înainte să mai vezi un episod din House. Între timp, mama ta are nevoie de tine la nişte treburi casnice şi te apuci s-o ajuţi, spre marea ei uimire de a-i fi răspuns, pentru aproape prima oară în viaţă, că o vei ajuta, de bunăvoie şi nesilită de nimeni.

Prânzul se apropie şi el cu paşi repezi şi deja simţi cum trebuie să dai o tură până la frigider ca să îmbuci ceva. După ce mănânci, realizezi că n-ai mai dormit de prânz de o mie de ani, aşa că pui capul pe pernă şi o ţii într-un somn de 3 ore. Te scoli buimac, şi realizezi că iar îţi este foame, aşa că mai petreci ceva timp prin bucătărie căutând ceva de pus pe limbă. 

Când te hotărăşti să ţii drumul drept până la calculator, îţi apare în faţa ochilor vechea orgă la care îţi aduci aminte că trebuia să exersezi. Ei bine, ce moment mai potrivit ca acesta poţi să găseşti ca să te apuci să repeţi două-trei melodii?

Într-un sfârşit, te aşezi în faţa calculatorului, cu Word-ul deschis şi cartea lângă tine, dar prin minte îţi trece un gând: Ce ar fi să scriu pe blog despre lenea mea?.. Aşa că îţi aloci câteva minute de gândire, ca să vezi ce ar trebui să faci: să scrii chestia asta pe blog înainte sau după ce termini de scris rezumatul?

Prea complicată decizia. Între timp, un episod de Dr. House ar putea fi exact distragerea de care ai nevoie, aşa că nu te gândeşti de două ori înainte de a deschide VPlay-ul. :)

Sărind şi peste momentele din zi în care X şi Y te sună să te cheme afară, iar tu le răspunzi cu o voce spăşită că nu poţi, pentru că ai un rezumat de făcut şi nu mai ai când să-l faci altădată, revenim la momentul de faţă, unde un val de vinovăţie, conştiinciozitate şi responsabilitate pune stăpânire pe tine, şi îţi dai seama că ai pierdut petrecut o zi întreagă amânând ceva, doar în speranţa că, poate-poate, nu o să mai fie nevoie să faci acel ceva. Te apuci, deci, de rezumat, cu viteza sunetului, şi nici nu realizezi când ai terminat de rezumat în 6 pagini cartea de 200 de pagini în numai o oră şi un pic. 

Şi atunci, nu poţi să nu te gândeşti: Şi dacă făceam eu lucrul ăsta de azi de dimineaţă?...

P.S. Din moment ce am adus vorba despre cartea asta, m-am gândit să pun şi un citat din ea, în care m-am regăsit un picuţ şi care poate li se aplică şi altora.

...Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat. Eu am înţeles de ce nu sunt mulţumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi. Am şi eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă minţeam. Şi eu, ca toţi ceilalţi. Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.

(iar cartea cu pricina esteee.. Romanul adolescentului miop, a lui Mircea Eliade :d)

pff.

Cu toate că am fost destul de ocupată şi de stresată (şi încă sunt) în perioada asta, şi n-am mai scris pe blog pentru că nu am mai găsit cuvinte potrivite şi subiecte care să mi se pară relativ interesante (în afară de cele 8 cărţi pentru care trebuie să scriu recenzie, dar pentru care nu-mi găsesc niciodată timp sau chef), am avut parte de nişte experienţe care.. nu ştiu cum să spun, m-au pus pe gânduri. Şi gândindu-mă şi punându-mi ordine în idei, am înţeles, într-un final, ce vreau de la mine, care trebuie să fie scopul meu în viaţă, şi pe ce să mă bazez dacă vreau ca totul să meargă aşa cum îmi doresc. Am înţeles că trebuie să am răbdare şi încredere că, după multe încercări nereuşite, o să ajung, într-un final, acolo unde îmi doresc. Iar dacă drumul pe care l-am urmat va lua o întorsătură diferită, nu voi încerca să schimb asta, pentru că voi şti că aşa a vrut Dumnezeu să fie, şi că totul va fi spre binele meu.

Ceea ce am vrut să transmit prin postarea aceasta nu se rezumă la câteva cuvinte care par (sau poate chiar sunt, nu-mi dau seama pe moment) a fi un monolog parţial incoerent pe care îl înţeleg doar eu şi persoanele cu o foarte mare abilitate de concentrare şi înţelegere. Vreau să spun că, prinşi în rutina zilnică, de multe ori uităm să luăm o pauză şi să ne gândim bine la toate lucrurile care sunt în viaţa noastră, care ar trebui să reprezinte o prioritate pentru noi. Odată însă ce îţi faci ordine în "cămăruţă", o să începi să vezi totul mult mai uşor, mai clar, şi o să fii cu un pas mai aproape de ceea ce îţi doreşti.

În fond, nu asta vrem toţi? :)

Nuntă în cer - Mircea Eliade

Pentru că astă-vară n-am reuşit deloc să savurez Romanul adolescentului miop al lui Eliade, n-am privit cu ochi prea buni cererea profei de română de a citi Nuntă în cer, roman căruia trebuia să-i fac rezumatul şi un scurt comentariu, dar, cum eu sunt fată silitoare şi conştientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l citesc, m-am dus frumuşel la bibliotecă, l-am luat şi am început să mă afund în lumea iubirii povestită de Mavrodin şi Hasnaş. Fiind convinsă iniţial că nu-mi va plăcea, tare surprinsă am rămas atunci când am descoperit că este un roman foarte frumos şi foarte plăcut.
Romanul prezintă două poveşti de dragoste. Prima poveste este a lui Andrei Mavrodin, care o întâlneşte pe Ileana la o petrecere şi se îndrăgosteşte de ea iremediabil. A doua poveste este a lui Barbu Hasnaş, un fost ofiţer de război, care întâlneşte o fată în tren, pe nume Lena, numai pentru a o reîntâlni peste opt ani la o petrecere şi a se îndrăgosti de ea. Fiecare relaţie este diferită din punct de vedere al gândirii bărbaţilor, al decorului şi al dorinţelor celor două iubite. Cu toate acestea, la sfârşitul povestirii, făcând o comparaţie între cele două femei şi punând cap la cap detaliile pe care fiecare le relatează în povestirea lui, se poate deduce uşor faptul că Ileana şi Lena sunt una şi aceeaşi femeie, în etape diferite ale vieţii lor.
Sunt tentată să dau mai multe informaţii, din moment ce am făcut un rezumat al tuturor întâmplărilor, dar mă opresc aici, pentru că romanul mi s-a părut foarte interesant, şi vreau să-l citiţi şi voi cu aceeaşi plăcere şi curiozitate cu care l-am citit şi eu. :)

Sursă foto

Morning!

'Neața, România, să crești mare, frumoasă, și tot ce vrei tu! :)

Acum că am scris urarea, așa cum observ prin jur că se obișnuiește, o să mai povestesc un pic în postarea asta despre ce am făcut eu în ultima vreme și de ce am luat așa o pauză subită de la scrisul pe blog.
Cea mai potrivită scuză ar fi şcoala. Am avut (şi încă am) de făcut tot felul de proiecte, de dat teze, de învăţat. Şcoala o am după-masa, aşa că îmi iau libertatea de a mă trezi mai târziu decât ar trebui, iar timpul care îmi rămâne îl pierd în fel de fel de moduri. Se pare că nu şi pe blog, şi îmi cer scuze pentru asta :).
Eh, oricum, ţinând cont că astăzi este zi liberă pentru toată lumea, şi că nu am planuri (mă rog, nu încă) am să profit de timpul liber pe care îl am ca să mă revanşez. Vreau să vă spun că, deşi pe blog n-am mai dat niciun semn de viaţă, am fost foarte activă: am citit 4 cărţi de care trebuie să vă povestesc şi am terminat de văzut toate sezoanele din One Tree Hill (pe care îl începusem de muuuult).
Am mai auzit şi de Gaudeamus, şi m-am ofticat atâââââât de mult că n-am putut să ajung şi eu, încât îmi venea să trântesc radioul de toţi pereţii când începea cineva să spună despre târg.
Deci, stay tuned, pentru că în curând urmează ceva acţiune :)

Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)

Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto

Îngerul căzut - Don J. Snyder

(a patra- şi ultima carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Pentru început, îmi pare rău că am cam luat, involuntar, o pauză de la comentat cărţile citite. Asta nu înseamnă că am lăsat-o mai moale cu cititul, doar că am luat-o mai uşor cu blogul.

Ultimul roman din Colecţia de Romane vol.8 îl prezintă pe un bărbat care se întoarce, la moartea tatălui său, în orăşelul său natal, şi destinul face ca acolo el să-şi întâlnească trecutul, să aibă de-a face cu repercusiunile acestuia, şi, bineînţeles, apare şi o fată, tot din trecut:).
Este un fel de dramă de familie amestecată cu o poveste de dragoste, pe un fundal "înzăpezit". Recomand cartea în măsura în care doriţi să petreceţi o zi/după masă stând cu nasul în carte şi visând:)

De ce vreau să citesc o carte cu Sherlock Holmes

M-am apucat să scriu despre asta pentru că vreau să am mai multe şanse să câştig o carte la concursul pe care l-a organizat Oana, în parteneriat cu Adevărul şi Noaptea Bibliotecilor, un eveniment care se va desfăşura la Bucureşti în prima noapte de octombrie (totuşi citiţi detaliile la ea pe blog), şi ca să existe o probabilitate mai mare de câştig, trebuie să scriu despre Sherlock Holmes câteva cuvinte, ceea ce o să fac în rândurile următoare.

Prima şi prima mea experienţă cu Sherlock Holmes a fost la televizor. Când eram mai mică, stăteam la televizor non-stop şi butonam telecomanda întruna, aşa că nu de puţine ori am avut ocazia să văd ecranizări ale romanelor cu binecunoscutul detectiv, şi îmi plăceau aşa de mult, încât stăteam ŞI MAI lipită de televizor :)). (Şi acum mi-amintesc ca şi cum ar fi fost ieri filmul cu câinele din Baskerville, atât mi-a plăcut de mult. Ştiu cum arată personajele, decorul, cum arată câinele ăla cu ochii roşii, cine era criminalul, care îi era motivul, tot, tot:x).

În fine, am crescut, şi am început să-mi arăt tot mai mult pasiunea pentru romanele poliţiste. Am început cu Agatha Christie, ce-i drept, dar anul trecut, caravana Adevărul a poposit şi prin Ploieşti, şi atunci am reuşit să-mi iau "Aventurile lui Sherlock Holmes" şi "Memoriile lui Sherlock Holmes", în format 2 în 1, cu povestiri (mai lungi sau mai scurte) despre cazurile detectivului şi ale bunului său prieten, dr. Watson, pentru al cărui nume am o slăbiciune în mod special:)). Nici nu mai e nevoie, cred, să spun, cât de mult mi-au plăcut, cum am devorat cartea în câteva zile, cum le-am dat dreptate tuturor care îmi spuseseră în trecut cât de bună e seria Holmes a lui Arthur Conan Doyle, sau cât am rămas uimită de inteligenţa, intuiţia de care dă dovadă.

După ce am citit cartea, m-am uitat şi la filmul nou apărut cu el (de acum vreun an sau doi), şi mi-a plăcut la fel de mult. Mai mult, m-am interesat şi de alte cărţi din serie, traduse în română, pentru că citesc mai degrabă în limba mea decât în engleză (nu pentru că n-aş şti engleză, desigur), şi am găsit 4 romane, la Adevărul, dintr-o colecţie mai veche, cartonată cu coperte roşii, dar costau destul de mult, şi mai aveam şi alte cărţi care aşteptau la rând, aşa că am lăsat-o baltă. De-asta sper ca romanele pe care o să le ofere Oana să fie astea roşii, şi sper, bineînţeles, să şi câştig unul:).

So, wish me luck!

Sursă poză

LATER EDIT: Tocmai mi-am amintit, (re)citind postarea şi ajungând la rândul unde am scris despre slăbiciunea despre dr. Watson, că îmi place de el şi că are un nume familiar mie pentru că, atunci când eram eu mică-micuţă-micuţică mă uitam la nişte desene animate (sau citeam benzi desenate, nu mai ştiu) cu personajele Looney Tunes, când porcuşorul ăla şi nu mai ştiu cine (parcă raţa aia neagră:))) făceau pe Holmes şi Watson :x (precious memories coming back:d)

Păcate în Paradisul Albastru - C. J. Box

(a treia carte din Colecţia de Romane vol.8)
Am citit acum destul de mult timp cartea, review-ul este puţin întârziat, ca de altfel şi celelalte, deci informaţia nu este proaspătă în mintea mea, aşa că o să fac un scurt rezumat, fără detalii.
Romanul prezintă aventurile a doi frăţiori dintr-un orăşel mic care sunt, din pură întâmplare şi pur ghinion, martori la o crimă. Ucigaşii află că secretul lor nu este în siguranţă şi încep să-i caute pentru a scăpa de problemele pe care cei mici ar putea să le aducă. Copiii se ascund cum pot, dar făptaşii se dovedesc a fi nişte oameni importanţi din oraş, care au acces la multe resurse, lucru care le uşurează semnificativ căutarea...
Părerea mea e că romanul este destul de sec, adică acţiunea e un pic cam banală, cam seacă, cam previzibilă, şi, ce m-a întristat cel mai mult a fost faptul că la sfârşit, pe lângă oamenii răi, mor şi multe personaje pozitive, şi ăsta deja nu mai e happy end, deci deja nu prea-mi mai place:)).
Oricum, o recomand, dacă vrei să citeşti ceva care să-ţi ocupe doar o dup-amiază, pentru că nu este foarte mare şi nu trebuie nici să-ţi baţi capul prea mult cu ea.

Sursă poză

Same me, new ZIP code.

Îmi pare rău că pentru o perioadă de timp am ieşit din peisaj, atât eu, cât şi blogul, pe care l-am şters din motive subiective, dar am revenit, şi acum aştept să-mi intru din nou în ritm. Am vrut să mă mut pe Wordpress, şi m-am răzgândit în ultimul moment (lucru foarte tipic pentru mine), dar mi-am schimbat adresa în http://corinnas-thoughts.blogspot.com, ca să fie ceva nou, totuşi. Observ că şi interfaţa Blogger s-a schimbat (cei care au bloguri pe Blogger înţeleg ce vreau să spun), şi, cu toate că la început mi s-a părut destul de greu să mă adaptez cu noul look, acum mi se pare foarte practic şi mult mai avansat decât cel vechi :).

S-a terminat şi vara, şi vacanţa. Luni o să încep şcoala, şi, dat fiind că trec clasa a 9-a, abia aştept, pentru că vreau să-mi cunosc noii colegi:). Am intrat la profil real, de mate-info, şi am aflat chiar ieri că o să am 23 de băieţi în clasă, din 30, şi îmi pare bine, fiindcă am descoperit că băieţii sunt de multe ori o companie mai plăcută decât fetele, care au de multe ori personalităţi mult mai plăcute decât acestea.
Cât despre blog, am o mulţime de cărţi de comentat, şi sper să mă ocup de ele cât mai curând. În materie de filme/seriale, am văzut zilele trecute Step Up 3 (varianta normală), şi poate că o să-mi scriu părerea despre el, şi am terminat (într-o lună) şi 7 sezoane din Anatomia lui Grey (mulţumită lui VPlay, care a renunţat la aşteptarea aia de 20 de minute înainte de fiecare episod), dar n-o să-l comentez, pentru că probabil mi-ar lua o zi întreagă.

Cam atat deocamdata. Glad to be back!

Sursă poză

Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Am avut de mult timp în plan să citesc cartea asta, şi atunci când am făcut-o, am rămas cam dezamăgită, iar singurele motive pentru care mi-am risipit o lună pentru ca să o termin a fost respectul faţă de scriitor şi faptul că s-ar putea să am nevoie de roman la şcoală (ca să nu fiu complet pe dinafară).
Mai exact, este vorba de Mircea Eliade licean, un băiat solitar, mediocru, care stă toată ziua cu nasul în cărţi şi se chinuie de când se ştie să nu rămână corigent la mate. Nu are parte de iubire, deşi ar vrea (sau nu vrea, nici el nu ştie), şi se hotărăşte să scrie un roman, în care să se adreseze profesorilor care îl neîndreptăţesc, cu speranţa că astfel ar avea note mai mari şi ar trece la mate.
Singurul lucru care mi s-a părut interesant a fost faptul că Eliade, după ce se gândeşte, şi scrie în jurnalul său cum va arăta romanul, sau ce personaje va contura, îşi dă seama că de fapt, romanul trebuie să fie chiar jurnalul, pentru că acolo sunt descrise cel mai bine (şi de acolo provin) întâmplările, sentimentele şi personajele pe care vrea să le pună în roman (sper că aţi înţeles ideea, mi se pare destul de greu să descriu exact).

E o carte bună, după cum spun toţi criticii şi ceilalţi bloggeri de la care am mai citit, însă am descoperit că literatura românească nu prea e de mine, motiv pentru care mă axez pe romane moderne, cu acţiune propriu-zisă, nu doar învălmăşaguri de descriere, pe care nu le suport.

What if we can make it work?! - Eseu Shakespeare School 2011

Voiam să-mi postez de mult timp eseul cu care am participat la concursul acela organizat de Shakespeare School, dar am aşteptat deoarece mi-era un pic cam lene să dau copy-paste documentului din Word, şi mi-ar fi fost mai uşor să postez decât un link spre blogul Shakespeare School, unde au promis ei că vor scrie eseurile celor 40 de candidaţi care s-au evidenţiat din cei 5100 de participanţi. Au trecut totuşi vreo 2 săptămâni, şi bloggerii lor se mişcă un pic cam încet, iar eu nu stau excelent la capitolul răbdare, aşa că m-am decis să-mi calc pe inimă şi să dau un copy-paste rapid.
So, here it is:

What if we can make it work?

It was a sunny day of June, and I was sitting on my porch. The only sound I heard was the one of the singing birds and the rustle of the sea, which was very close to me. Nothing could have ruined my day. I started to daydream about a perfect world, with beautiful weather, opportunities, great people, fantastic friends. No more earthquakes, floods, violence, and other disasters.

In the perfect world, there wouldn’t be helpless people anymore. All of us would be equally strong, healthy, respected, and loved. It’s like the cat, which sees itself as a powerful, beautiful lion, being able to do whatever it wants, without being judged by appearances. If all of us would be equal, we wouldn’t have to worry about our look, our powers, or our influence on the others. We would all stick together, creating a better world to live in, with peace and love.

Furthermore, I would create my own life, without depending on faith. I’d sculpture my own ball of the future, and I would count on love, friendship, joy, and health.

The more I was thinking about my perfect world, the closer I got to it. Soon, I’ve become a part of it, and I could see all the things around me differently. I noticed a lot of open windows, that let me see the sky, which was extraordinary blue, with white clouds. That was my way, with all the opportunities knocking at my door, and the clouds were my support: my friends, my family, and my teachers, who would help me raise up. I could always rely on them, no matter what. I know they would always be there for me.

I continued to dream on about my perfect world. When I woke up, I realised how much I’d like to bring all those things in my real life. We cannot have a perfect life, though. We will always meet dissapointment and failures, but we just have to deal with them the way that brings us to happiness, because this is all that matters.

End of story. Să mai zică cineva că nu-s fantezistă atunci când vreau! :))

Blogul meu - istoric, motive pentru care îl ţin, şi altele

Dacă aţi dat vreodată clic în partea din dreapta a blogului, unde este link pentru profilul meu complet (asta ar însemna să intraţi pe pagina asta), aţi văzut, probabil, că blogul meu datează din septembrie 2008. Cu toate că aceea este perioada când mi-am făcut blogul (voind atunci să fie un blog despre muzică :d), am început să scriu pe el abia anul trecut, prin martie, luând exemplu de la o colegă care era atunci o mare bloggeriţă. Am scris pe blog tot ce mi-a trecut prin cap, dar în general lucruri despre mine, care să mă caracterizeze. La un moment dat, când intrasem într-o stare nasoală de spirit, am scris despre sentimente, şi tot felul de chestii, la care mă uit acum un pic cruciş, pentru că pur şi simplu nu sunt o adeptă a descrierilor, nici scrise de alţii, nici debitate de mine (de-asta mai sar uneori pasaje din cărţi unde este descris un singur lucru într-un capitol întreg - gata, am recunoscut, nu mă mai aveţi cu nimic la mână >:) ).

Cum eu stau un pic cam prost cu voinţa şi conceptul de proprie iniţiativă, m-am lăsat de blog pe timpul verii trecute, pentru că nu mai găseam niciun subiect calumea despre care să vorbesc, şi pentru că vara, în general, pe căldura insuportabilă, numai să scrii pe blog nu ai chef. Am revenit totuşi, după cum se vede, după o jumătate de an, în martie, şi am început să scriu în special despre cărţi, care începuseră să curgă necontenit în mâinile mele. Am scris până acum despre 13 romane, pe care vă invit cu mare plăcere să le citiţi. Momentan însă, "producţia de recenzii" este într-o mică pauză, din cauză că n-am mai citit cu aşa de multă ardoare de vreo 20 de zile, de când m-am apucat de Romanul adolescentului miop, care nu-mi place mai deloc, dar pe care vreau să-l citesc, din respect pentru nea Eliade.

În afară de recenzii ale cărţilor citite de mine, cititorii blogului meu mai citesc pe-aici şi diverse lucruri despre filme, seriale, despre activităţile mele cotidiene, care nu cred că prezintă un interes extraordinar pentru cei mai mulţi, dar care îi ajută pe cei care vor să mă cunoască mai bine. Mă ajută şi pe mine, deoarece fiecare postare mă forţează să cuprind în cuvinte esenţialul caracteristicilor mele şi astfel reuşesc să mă descriu mai bine oamenilor care mă întreabă anumite lucruri despre mine. Pot, de asemenea, să bat câmpii legat de ce subiect vreau, fără să îmi fie teamă că persoana de lângă mine mai are puţin şi adoarme. Aici, cei care citesc o fac DOAR DACĂ VOR.

Sincer, vreau să mă ţin de blogul acesta cât mai mult timp. Uneori mă întreb dacă o să mai existe My written thoughts şi când oi avea 20 de ani, şi îmi surâde ideea... Până atunci, cine ştie, o să devin o bloggeriţă profesionistă şi foarte cunoscută :)) (Nu fiţi răi, fiecăruia îi place să viseze :)))

Un sfârşit şi un nou început

Astăzi a fost o zi de care o să-mi aduc aminte multă vreme de-aci înainte. A reprezentat sfârşitul clasei a 8-a, sfârşitul gimnaziului, sfârşitul copilăriei mele. Am încheiat (cu bine, aş putea adăuga) alţi 4 ani de şcoală, care au adus cu ei multe noi experienţe (plăcute sau neplăcute).
Clasa noastră, cu diriga în frunte, a organizat o oră de dirigenţie festivă, la care se presupunea că vor lua parte toţi profesorii noştri şi directoarele. Nu cred că mai este nevoie să spun că au fost doar jumătate din profesori, şi doar o directoare, care a ţinut un speech de 2 minute, pentru că, vezi Doamne, era extrem de ocupată. Cea mai tare parte totuşi a fost că am vizionat un film al clasei noastre, cu poze şi filmuleţe făcute încă din clasa a 5a (sursă sigură de râsete), realizat de o colegă de-a noastră (Ruxi, dacă citeşti, încă odată îţi spun mulţumiiiiiiiiim, eşti cea mai tare!!). Diriga a citit şi unele dintre compunerile pe care le scrisesem la începutul începuturilor despre colegii de bancă. Unele au adus melancolie şi tristeţe, dar unele au adus pur amuzament (aici s-ar incadra "colega mea de bancă are ochii căprui şi este slăbuţă. Ea poartă mărimea 32 la pantofi.")
Între timp, noi, câţiva copii, ne-am ridicat pentru că diriga ne obligase cu o zi înainte de bunăvoie, ca să impresionăm colegii şi profesorii cu câteva cuvinte de despărţire.
Dacă astea au fost un fel de..formalităţi, ce a urmat n-a mai ţinut deloc de aşa ceva. Cum s-a terminat, am sărit toţi pe prăjituri şi sucuri, asta printre rundele de plânsete pe umerii colegilor de care ne-a părut rău de despărţire.
Şi eu care îmi spuneam că n-o să vărs nicio lacrimă, că nu sunt aşa de sensibilă..am fost printre cele mai plângăcioase (shame on me..sau nu:d)...


[Am pus poză cu mine şi am vorbit despre sentimente, ceea ce fac din An în Paşte, deci..trebuie notat în calendar :)]

Later edit: Am mai reuşit să ne vedem zilele astea (14-15), şi am vărsat iarăşi lăcrămioare, şi ne-am scris scrisorele de despărţire :( Sad, but true :))

Invitatie la vals - Mihail Drumes [quotes..]

Scriu mai jos câteva fragmente din carte care mi-au placut mult si pe care nu vreau sa le uit. Sunt, în fond, nişte lecţii de viaţă.

PARTEA INTÂI - Cap. I (inceputul romanului)
Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic - împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întamplat să făptuiesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări...
Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai tîrziu? Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?
Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune un laţ, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, şi simt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră.
Doamne, ce frică îmi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a devenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".)


PARTEA A TREIA - Cap. IV
..."Se intîmplă atîtea lucruri ciudate în viaţă!"
Am auzit de sute de ori repetîndu-se fraza asta, am citit-o tot de atîtea ori şi chiar eu am întrebuinţat-o în cursul acestei spovedanii. Niciodată însă nu i-am dat vreo atenţie. Adevărul e că, în relaţiile dintre oameni, nu se întîmplă nimic ciudat. Ce înseamnă cînd spui ciudat? Cînd spui: s-a petrecut ceva ciudat, înseamnă că faptul, purtînd o haină nouă, care-i schimbă înfăţişarea, iese din ordinea firească. Şi te opreşti la această constatare (cum fac cei mai mulţi) ridicînd nepăsător din umeri. Există însă o explicaţie pentru cine ştie s-o caute. Dacă scrutezi sub înveliş, dacă înnozi intîmplări din trecut de altele actuale, dacă analizezi efectele şi le legi de cauză, vei descoperi fără îndoială resortul care a declanşat fapta, logica ei lăuntrică, şi atunci ea apare nudă, fără acel voal de mister.


PARTEA A PATRA - Cap. III
Ceea ce ştiu însă cu toată luciditatea, e că inteligenţa mea a dat un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi descurce încurcăturile şi să-mi puna la îndemână soluţiile cele mai bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat adeseori, însă numai în lucruri mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile răscruci şi cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. Îţi dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii, pentru că se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se fermentează orice gînd şi faptă, unde se face legătura cu morţii şi, pe deasupra lor, cu însăşi soarta omenească.

Invitatie la vals - Mihail Drumes

Dupa esecul cu "Jocul", care mi-a taiat drastic din pofta de citit, am inceput sa citesc "Invitatie la vals", un roman de dragoste. Desi am avut un inceput.. timid, m-am mobilizat, si astfel, ieri si azi am terminat cartea. Auzisem despre ea de la multe persoane, si mi-a placut, intr-adevar, insa nu cred ca am fost intr-o dispozitie prea deosebita ca s-o savurez asa cum au facut-o altii, sau poate ca pur si simplu, sinuciderile ma lasa rece [asta cred ca e mai probabil].

Tudor Petrican este un student foarte inteligent, dar care se remarca mai ales prin cuceririle sale. Acesta cucereste fetele, uneori chiar mult mai in varsta decat el, dupa care le lasa cu inimile frante, iar de pe urma lor capata sentimente de mandrie si trufie. Este o persoana cu un amor propriu urias, si caruia ii place, orice s-ar intampla, sa fie in centrul atentiei. La o petrecere, acesta danseaza un vals cu o fata cu ochii negri, patrunzatori, dar uita repede de ea. Nu avea de unde sa stie ca aceasta fata, Mihaela Deleanu, se va muta peste putin timp, cu chirie, in casa in care era si el chirias. Nerecunoscand-o la inceput, acesta incepe sa-i faca curte, insa Mihaela ii rezista sarmului sau. Acest lucru il ambitioneaza pe Tudor, care, prin toate mijloacele posibile, incearca s-o cucereasca. Numai ca lucrul la care se astepta cel mai putin se intampla - el se indragosteste de ea..

Daca sunteti romantici incurabili, pot sa spun ca este cu siguranta o carte pentru voi. Cat despre ceilalti, ori gasiti-va dispozitia potrivita ca s-o cititi, ori gasiti alta carte cu mai mult suspans [lucru pe care intentionez sa-l fac si eu, cat mai curand]...

NU merita!

Au trecut mai bine de 10 zile de cand n-am mai scris aici, dar intamplarile din viata 'privata' m-au acaparat..
M-am certat cu prietena mea cea mai buna (ne-am impacat ;x) din motive numai de noi cateva stiute, dar ceea ce am invatat de aici (cel putin eu sunt sigura ca am facut-o) este ca trebuie sa ai incredere in prietenii tai si sa le spui ce ai pe suflet, si nu sa tii in tine. Mi-a fost frica mult timp sa spun ce gandesc, pana cand am facut-o. Si nu am fost data la o parte, cum am crezut. Am fost ascultata pana la capat, mi s-a respectat opinia, si acolo unde am gresit, ea m-a facut sa-mi vad greseala si sa mi-o recunosc. Bineinteles, au existat si niste divergente, si niste persoane care ne-au determinat sa ne intoarcem una impotriva celeilalte, pana cand am inteles fiecare cum sta treaba si care este relatia noastra una cu cealalta.
Mai demult, o prietena mi-a aratat un citat care spunea: "A faithful friend is hard to find, Remember, man, and keep in mind" .. si nu-mi vine sa cred cata dreptate au unele citate.
Fetelor, si chiar si baietilor, daca va confruntati cu probleme din astea...impacati-va..n-are rost sa stati certati si imbufnati si sa stricati o prietenie frumoasa pentru o chestie neinsemnata. Te-a ranit, te-a suparat..asta e .. nu poti sa fii perfect.. faci greseli ...de-asta e viata..ca sa faci greseli si sa incalci reguli...si ca dupa aceea sa-ti para rau (sau nu).. Iarta si mergi mai departe.. Pentru ca daca nu o faci, mai tarziu vei regreta, si ti-ai dori sa dai timpul inapoi.

Noapte buna:)

De adaugat pe lista "Locuri de vazut intr-o viata"

In urma cu cativa ani, am fost intr-o calatorie cu masina in Europa, ce a durat aproape 2 saptamani. In timpul asta insa, am vazut o multime de locuri si mi-a fost de ajuns pentru a-mi face o parere despre anumite tari. Au fost tari care m-au impresionat prin arhitectura lor, prin peisajele lor naturale, tari care m-au impresionat prin multitudinea de obiective turistice, dar si tari care m-au impresionat prin toate aspectele de mai sus.
Dintre toate locurile in care am fost as putea spune ca cel mai mult mi-a placut Franta. De cand eram mica imi placea sa aud despre Franta, simplul cuvant imi este corelat in minte cu ceva frumos, deosebit. Limba lor este de asemenea fantastica. Dar cand am fost acolo, m-am simtit de 100 ori mai bine decat atunci cand ma simt cand vorbesc despre Franta. N-o sa vorbesc despre fiecare oras sau localitate in care am fost, deoarece mi-ar lua prea mult. O sa descriu insa Parisul.
Orasul acesta fantastic despre care stie intreg mapamondul m-a incantat in toate aspectele lui. Daca ajungi in Paris, nu poti sa te plictisesti. Nu poti sa spui ca nu mai ai ce vizita sau ca nu gasesti peisaje de admirat. De asemenea, arhitectura e unul dintre asii Parisului. Totul este frumos in Orasul luminilor. Daca ajungeti acolo, nu ezitati sa vedeti Turnul Eiffel sau Muzeul Louvre, nu ezitati sa faceti o plimbare pe Champs Elysee, nu ezitati nici sa treceti pe sub Arcul de Triumf.. Si sa nu uit.. Nu scapati din vedere nici faimoasa plimbare cu barca pe Sena.. veti regreta mai tarziu. Pentru ca avem o singura viata [asta daca nu credeti in reincarnare]. Si avem zile, ore, minute, clipe pentru a o trai. Si este pacat sa nu profitam de ceea ce avem.
Trecand de Paris si Franta, ajungem si in Monaco. Bogatia de peisaje m-a impresionat. Marea Mediterana, vazuta din Monte Carlo, este extraordinara. Plaja cu nisipul fin, imensul port si faleza plina de turisti care fotografiaza si restaurante care isi asteapta clientii la o pizza sau la o inghetata nu sunt lucruri pe care sa nu vrei sa le vezi. Si nu uit nici casino-urile, magazinele de lux cu ispititoarele lor vitrine sau imensele parcuri unde poti sa te plimbi o zi intreaga fara sa spui ca te-ai plictisit. Pe scurt, Monaco este o tara in care oamenii bogati sunt in elementul lor. Dar chiar daca esti un simplu calator pe pamantul asta, fara avere, fara bogatii, nu trebuie sa renunti la a vedea Monaco doar pentru ca nu esti bogat. Va spun, merita.
Ce mai m-a impresionat a fost Venetia, cunoscuta localitate italiana, unde in loc de strazi ai ape. Oraselul este impartit in doua, iar ca sa treci dintr-o parte in cealalta ai neaparata nevoie de..o barca.
Ce sa mai, scriind aici mi-am dat seama ca, daca as sta sa ma gandesc mai bine, toata calatoria mi-a placut. In fiecare tara gasesti ceva frumos si care sa-ti atraga privirile. De la oraselele elvetiene si muntii Andorei pana la Milano si Marea Mediteranei, din Germania si Franta pana la Italia si Spania, totul merita sa fie vizitat.
Asadar, daca aveti ocazia, nu ratati o vizita in Europa. N-aveti cum sa va plictisiti. O sa vedeti imediat ca fiecare tara a Europei isi merita locul pe lista locurilor de vazut intr-o viata.

XOXO

P.S. Poza atasata este din Monte Carlo. Dati clic daca vreti sa o vedeti in format mai mare.

Descrierea mea "artistica"

Cand am cerut parerea prietenei mele in legatura cu ce am facut aici, mi-a recomandat, exact in cuvintele astea "colega, descrie-te intr-un mod artistic". Mi-a placut ideea , si pot sa spun ca de ceva timp ma gandeam sa imi fac un 'conspect' despre mine insami pe care sa-l pot arata si altora. Ideea e ca eu nu sunt prea..artistica. Nu sunt prea fantezista. Bat mai mult spre realitate, si de-asta va rog sa ma scuzati anticipat daca frazele pe care o sa le folosesc nu sunt prea .."artistice". Dar pe de alta parte, vreau ca voi care intrati pe aici sa nu ma considerati "omul din umbra", pentru ca nu sunt ;;).Pentru inceput, cred ca stiti (sau v-ati dat seama), ma cheama Corina, am trecut de curand controversatul prag al adolescentei, si sunt , ca orice adolescent, preocupata cu scoala, prietenele, "look"-ul si altele (daca sunteti adolescenti, sau pe aproape, intelegeti voi la ce ma refer prin toate astea). Cum am spus cu cateva randuri mai sus, nu sunt foarte fantezista. Ma cam limitez la realitate. Prietenii ma numesc "realista". Uneori este destul de greu, pentru ca atunci cand toti viseaza, eu ma cam inchid in mine si imi doresc sa pot sa fiu si eu ca ei. Dar pe de alta parte, imi place ca pot sa ii fac pe altii sa vada viata mai bine : nu doar distractii, placeri, glume si rasete. Ce-i drept, sunt si de-astea din plin, dar primesti si destule "suturi in fund". Despre scoala, ce pot spune? Si aici "realitatea" din mine isi face efectul ;)) in sensul ca imi plac mai mult stiintele exacte (mate, info, fizica, uneori chimie), dar imi plac mult si limbile straine. In fine, trecand peste astea, sunt si eu o adolescenta , pot sa spun, normala. Am prietenii mei , si sunt foarte putini, poti sa-i numeri pe degetele de la o mana. Prin termenul "prieten" inteleg o persoana care ti-e alaturi la bine si la greu, care te felicita si iti este alaturi la bine, dar care iti este alaturi si incearca sa te ajute si atunci cand esti jos. Cat despre ceilalti cu care imi petrec timpul, ei sunt "amicii mei". Si ii numesc asa deoarece ma inteleg bine cu ei, dar nu pot sa le acord toata increderea mea:).
In fine, vorbind si de pasiuni si hobby-uri, as putea spune ca`mi place sa patinez (iarna), si ador mersul pe role, imi place pianul, imi place muzica , in special cea veche (pot sa spun ca imi da o stare de euforie), si ce mai e important este faptul ca ador cititul..cel putin ma pot numi "un soarece de biblioteca" ^_^.

O alta chestie destul de interesanta legata de mine este ca niciodata nu sunt multumita de anotimpul in care ma aflu. Iarna as dori sa vina primavara, ca sa scap de frig, primavara eu ma gandesc la ce o sa fac in vara, cand o sa fiu in vacanta si o sa scap de scoala, vara ma plictisesc si imi doresc sa vina toamna, sa vina racoarea, si uneori, ce-i greu de crezut, sa vina scoala. In fine, toamna ma gandesc ca vreau sa vina iarna, sa vina zapada, sa ma dau cu sania, sa patinez si nu mai stiu ce altele. Si tot asa. [Stiu, sunt ciudata, nu-i nevoie sa mi-o spuneti :))]
Cam asta e descrierea mea, nu stiu cat de artistica a fost, unii ar spune ca mi-am facut speech ca sa candidez la presedintie..dar asta e *_* m-am chinuit deja prea mult, asta-i tot ce am putut, miroase-a creier incins pe-aici prin camera ...