De ce vreau să citesc o carte cu Sherlock Holmes

M-am apucat să scriu despre asta pentru că vreau să am mai multe şanse să câştig o carte la concursul pe care l-a organizat Oana, în parteneriat cu Adevărul şi Noaptea Bibliotecilor, un eveniment care se va desfăşura la Bucureşti în prima noapte de octombrie (totuşi citiţi detaliile la ea pe blog), şi ca să existe o probabilitate mai mare de câştig, trebuie să scriu despre Sherlock Holmes câteva cuvinte, ceea ce o să fac în rândurile următoare.

Prima şi prima mea experienţă cu Sherlock Holmes a fost la televizor. Când eram mai mică, stăteam la televizor non-stop şi butonam telecomanda întruna, aşa că nu de puţine ori am avut ocazia să văd ecranizări ale romanelor cu binecunoscutul detectiv, şi îmi plăceau aşa de mult, încât stăteam ŞI MAI lipită de televizor :)). (Şi acum mi-amintesc ca şi cum ar fi fost ieri filmul cu câinele din Baskerville, atât mi-a plăcut de mult. Ştiu cum arată personajele, decorul, cum arată câinele ăla cu ochii roşii, cine era criminalul, care îi era motivul, tot, tot:x).

În fine, am crescut, şi am început să-mi arăt tot mai mult pasiunea pentru romanele poliţiste. Am început cu Agatha Christie, ce-i drept, dar anul trecut, caravana Adevărul a poposit şi prin Ploieşti, şi atunci am reuşit să-mi iau "Aventurile lui Sherlock Holmes" şi "Memoriile lui Sherlock Holmes", în format 2 în 1, cu povestiri (mai lungi sau mai scurte) despre cazurile detectivului şi ale bunului său prieten, dr. Watson, pentru al cărui nume am o slăbiciune în mod special:)). Nici nu mai e nevoie, cred, să spun, cât de mult mi-au plăcut, cum am devorat cartea în câteva zile, cum le-am dat dreptate tuturor care îmi spuseseră în trecut cât de bună e seria Holmes a lui Arthur Conan Doyle, sau cât am rămas uimită de inteligenţa, intuiţia de care dă dovadă.

După ce am citit cartea, m-am uitat şi la filmul nou apărut cu el (de acum vreun an sau doi), şi mi-a plăcut la fel de mult. Mai mult, m-am interesat şi de alte cărţi din serie, traduse în română, pentru că citesc mai degrabă în limba mea decât în engleză (nu pentru că n-aş şti engleză, desigur), şi am găsit 4 romane, la Adevărul, dintr-o colecţie mai veche, cartonată cu coperte roşii, dar costau destul de mult, şi mai aveam şi alte cărţi care aşteptau la rând, aşa că am lăsat-o baltă. De-asta sper ca romanele pe care o să le ofere Oana să fie astea roşii, şi sper, bineînţeles, să şi câştig unul:).

So, wish me luck!

Sursă poză

LATER EDIT: Tocmai mi-am amintit, (re)citind postarea şi ajungând la rândul unde am scris despre slăbiciunea despre dr. Watson, că îmi place de el şi că are un nume familiar mie pentru că, atunci când eram eu mică-micuţă-micuţică mă uitam la nişte desene animate (sau citeam benzi desenate, nu mai ştiu) cu personajele Looney Tunes, când porcuşorul ăla şi nu mai ştiu cine (parcă raţa aia neagră:))) făceau pe Holmes şi Watson :x (precious memories coming back:d)

Păcate în Paradisul Albastru - C. J. Box

(a treia carte din Colecţia de Romane vol.8)
Am citit acum destul de mult timp cartea, review-ul este puţin întârziat, ca de altfel şi celelalte, deci informaţia nu este proaspătă în mintea mea, aşa că o să fac un scurt rezumat, fără detalii.
Romanul prezintă aventurile a doi frăţiori dintr-un orăşel mic care sunt, din pură întâmplare şi pur ghinion, martori la o crimă. Ucigaşii află că secretul lor nu este în siguranţă şi încep să-i caute pentru a scăpa de problemele pe care cei mici ar putea să le aducă. Copiii se ascund cum pot, dar făptaşii se dovedesc a fi nişte oameni importanţi din oraş, care au acces la multe resurse, lucru care le uşurează semnificativ căutarea...
Părerea mea e că romanul este destul de sec, adică acţiunea e un pic cam banală, cam seacă, cam previzibilă, şi, ce m-a întristat cel mai mult a fost faptul că la sfârşit, pe lângă oamenii răi, mor şi multe personaje pozitive, şi ăsta deja nu mai e happy end, deci deja nu prea-mi mai place:)).
Oricum, o recomand, dacă vrei să citeşti ceva care să-ţi ocupe doar o dup-amiază, pentru că nu este foarte mare şi nu trebuie nici să-ţi baţi capul prea mult cu ea.

Sursă poză

Francezii şi românii

[postare scrisa intr-un moment de maxima concentrare, frustrare, enervare, si sinceritate]
Dacă până acum câtva timp cochetam cu ideea de a pleca în Franţa când voi deveni mare, ce am aflat zilele astea m-a lăsat cu un gust super nasol pe limbă, şi m-a făcut să mă răzgândesc total.
Cum eu nu prea sunt o adeptă a televizorului, recunosc că n-am mai auzit de mult timp un buletin de ştiri, aşa că am fost foarte şocată ieri să aflu, de la şcoală, chestia asta, despre care cred că sunt ultima pe-aici care află.
Să bagi la închisoare, într-o ţară străină, oameni nevinovaţi pentru că au iPhone şi pentru că sunt români (lucru care li se pare multora, cred, o totală contradicţie), şi mai mult decât atât, să nu laşi omul să vorbească în apărarea sa, mi se pare cel mai josnic lucru cu putinţă. Doar să mă gândesc că aş putea să fiu eu în locul celor trei, că cineva m-ar discrimina în aşa hal într-o ţară străină, că acelui cuiva i s-ar părea ABSOLUT IMPOSIBIL ca un român ca mine să fie într-atât de inteligent încât să înveţe la Sorbona, sau la fel de imposibil să aibă un iPhone, mă enervează şi mă frustrează atât de tare, încât îmi provoacă scârbă.
Am mai găsit un caz similiar, al unui doctor român foarte bun în meseria sa, plecat în Franţa, şi concediat din cauza naţionalităţii (citeşte aici), dar nu mai comentez şi despre el, pentru că am impresia că deja mi-am arătat îndeajuns imeeeeensa frustrare care m-a cuprins.
Ca să mă fac înţeleasă cum trebuie totuşi, trebuie să spun că sunt foarte conştientă că există rromi proveniţi din România, şi chiar şi români-români, care fac tot felul de prostii şi altele în Franţa şi nu numai, şi oamenii ca ăştia trebuie pedepsiţi de-a binelea. Dar asta nu înseamnă că trebuie ca toţi să suferim din cauza lor, că trebuie să fim etichetaţi drept un popor de hoţi, ucigaşi, şi tâlhari, pentru că nu suntem toţi aşa. Oricât de straniu ar părea pentru străini, chiar există şi români cinstiţi, care pleacă în străinătate pentru a-şi construi o viaţă mai bună, bazată pe onestitate, şi nu pe furtişag.
Dar până o să realizeze şi francezii chestia asta (şi nu numai ei, mai sunt şi alţi "românofobi" prin Europa), n-avem decât să aşteptăm, şi să le arătăm obrazul, sau eventual, motto-ul lor naţional: Liberté, égalité, fraternité....

Sursa poză

Clătite :))

Da, cu toate că am făcut în trecut prăjituri mult mai sofisticate de una singură, astăzi am făcut clătite pentru prima oară, şi a fost o experienţă super şi cu siguranţă de repetat în viitorul apropiat.
Pentru început, o să vă spun că mama a fost tot timpul lângă mine şi m-a asistat, mai ales atunci când am făcut compoziţia, pe care o ştie pe dinafară din clasa a 6-a, din manualul de franceză (extraordinar, dar adevărat:))).
Adevărul este că a trebuit să schimb 2 tigăi, pentru că se lipeau clătitele de fundul lor, şi am adunat vreo juma' de compoziţie, arsă de altfel, cu lopeţica de lemn. Oricum, după ce am mai făcut vreo 2-3 clătite care s-au intitulat "eşec total", am reuşit să fac şi câteva cu adevărat bune, şi am reuşit şi să le întorc aşa ca la televizor, lucru care mi se părea atââât de greu la început.
După ce le-am făcut pe toate, am început să le umplu cu Finetti, cu gem de vişine şi de prune, şi au ieşit o bunătate, din care ne-am înfruptat (mai potrivită totuşi ar fi expresia "abia ne-a ajuns pe o măsea") toată familia. 
Acum vreau să fac clătite americane (pancakes), pentru că am văzut în multe filme şi sunt foarte curioasă. Am găsit şi o reţetă pe net, care mi se pare destul de uşoară pentru capacităţile mele de cofetăreasă amatoare:))

[Poză cu clătitele mele n-am făcut, pentru că n-am mai apucat, dar sper să-mi aduc aminte să fac data viitoare :)]

Sursă foto

Step Up 3(D)

Cum v-am promis acum câtva timp, o să vă prezint părerea mea sinceră şi personală despre filmul Step Up 3, pe care tot voiam să-l văd (în format normal, nici nu visam la 3D) de când a apărut, pentru că mi-au plăcut mult primele două (mai exact, în special primul:d). Ei bine, am avut şi ocazia să-l văd, şi am rămas, sincer, cu un gust amar.
În film este vorba de un tip, al cărui nume nu m-a interesat în mod special, care deţine un club de dans, moştenirea de la părinţii lui, şi adună dansatori buni de prin toate colţurile New York-ului, cu care participă la concursuri de dans. Clubul ajunge să aibă datorii foarte mari, iar tipul (aşa o să-i spun, în lipsă de cunoştinţă a numelui său) decide să mai caute dansatori pentru ca să participe la cea mai mare şi mai tare competiţie de dans, unde premiul cel mare e 100.000 de dolari, destul cât să achite datoria. Aşa îl găseşte pe Moose (care a fost personaj secundar în Step Up 2), şi încă o fată (pe care, again, nu ştiu cum o cheamă), care se dovedesc a fi foarte buni dansatori. Pe lângă problemele astea, clubul trebuie să reziste şi în faţa rivalilor săi, care sunt de asemenea foarte buni, şi de aici porneşte o serie întreagă de intrigi, secrete, şi sentimentalisme. Iar cu dansul, Dumnezeu cu mila..
Nu ştiu cum s-ar vedea în format 3D, cu toate că aş fi oarecum curioasă, dar în format normal, nu mi s-a părut că ar fi ceva aşa de extraordinar. Nu mai spun că mişcările şi cascadoriile trucate sunt atât de evidente, sau că în scenariu sunt nişte gafe monumentale, că deja e prea mult.
În concluzie, nu recomand.

Sursă poză

Crăciunul păsării-cardinal - Fannie Flagg

(a doua carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Crăciunul păsării-cardinal mi s-a părut cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o vreodată, şi asta pentru că nu există pic de acţiune.
Ca să întelegeţi mai bine ce vreau să spun, o să vă povestesc esenţialul. Oswald Campbell are o afecţiune la plămâni, iar pentru a supravieţui, trebuie să plece din trepidantul, răcorosul Chicago în care locuieşte singur, fără prieteni, fără familie. Doctorul îi dă ca sugestie orăşelul Lost River, din Alabama, iar Oswald se mută acolo, în lipsă de alte opţiuni. Orăşelul este unul mic, uitat de lume, în care oamenii sunt prea prietenoşi unii cu alţii, şi unde singura adevărată ocupaţie este pescuitul. Mai apare în peisaj şi o pasăre-cardinal, care este găsită rănită şi adăpostită de proprietarul singurului magazin din Lost River, şi devine astfel atracţia oraşului.
Rândurile de mai sus cuprind în mare parte prima jumătate a cărţii, care nu are mai mult de 150 de pagini. Cu greu mă abţin să nu vă spun şi sfârşitul, dar mă gândesc că, poate-poate, o să vrea vreun amator s-o citească, şi atunci nu vreau să stric "surpriza" :)).

Falsă impresie - Jeffrey Archer

(prima carte din Colecţia de romane vol.8 - Reader's Digest)

Fiindcă am fost încântată de volumul 7 din Colecţia de Romane, mi-am cumpărat, din acelaşi loc, la acelaşi preţ, şi volumul 8, considerând că ar fi o investiţie bună. Trebuie să recunosc însă că mini-romanele nu au mai fost la fel de frumoase (au fost mai mult cu sentimentalisme şi non-acţiune), şi m-am hotărât ca, atunci când o să termin cartea, să mă apuc de romane adevărate.
Cu toate astea, primul mini-roman, Falsă impresie, mi s-a părut un roman bun, iar de autor auzisem de mai demult ca fiind unul foarte bun, aşa că am fost foarte curioasă să citesc cartea, şi pot să spun că mi-a plăcut.
Autorul plasează acţiunea undeva prin septembrie 2001, atunci când se prăbuşesc Turnurile Gemene din New York. O tânără consultantă în artă, româncă stabilită în SUA, scapă de sub dărâmături ca prin urechile acului, iar de aici ea porneşte într-o călătorie foarte periculoasă, pentru a-şi face dreptate. Nu pot să dau prea multe detalii, pentru că sunt foarte multe fire încurcate, asta fiind un roman cu spioni, FBI, agenţi dubli, şi tot aşa.
Ce mi-a plăcut la cartea asta a fost faptul că România a jucat un rol foarte important. Personajul principal, şi încă alte 5 personaje care apar în carte sunt români, iar la un moment dat, acţiunea îşi mută locul în Bucureştiul murdar, scăpat de comunism, încă în stare de refacere. Asta mi-a demonstrat că noi nu suntem doar un punctuleţ mic pe harta Europei, ci suntem o ţară adevărată, despre care scriu şi străinii ce nu au nicio legătură cu România.

În concluzie, vă recomand cartea, pentru că are un ritm alert, şi dacă timpul vă permite, n-o veţi mai lăsa din mână până nu ajungeţi la ultima pagină. :)

Sursa poza

Tragedie în trei acte - Agatha Christie

Mă simt destul de mândră să afirm că asta a fost singura carte polițistă de până acum în care mi-am dat seama de criminal încă de dinainte să se precipite evenimentele, dar asta în niciun caz din cauză că Agatha Christie n-a pus destul mister în roman încât să ne țină în suspans. De fapt, să spun drept, am avut doar bănuiala, care s-a cam pierdut pe parcurs, dar atunci când a început Poirot discursul s-au pus toate cap la cap, și am avut marea uimire de a constata că avusesem dreptatee...:)
Ca să înțelegeți puțin despre ce vorbesc, o să vă povestesc începutul. Un reverend bătrânel și drăguț este otrăvit cu nicotină pusă într-o băutură la o petrecere dată de un important actor, Sir Charles Cartwright. La început, dovezile neexistența dovezilor si faptul că nimeni nu ar fi avut motive să ucidă bătrânul determină oamenii să creadă că a fost vorba de o sinucidere. Însă atunci când, o săptămână mai târziu, un doctor moare în același fel, în același decor, lumea începe să-și pună întrebări. Sir Charles începe pe cont propriu o anchetă, la care ajută, mai spre sfârșit, și Poirot. Acesta din urmă reușește să elucideze misterul asasinului, cât și motivele crimelor, care se dovedesc a fi cel puțin neobișnuite.
Dacă vreți să aflați mai multe, citiți cartea, pe care v-o recomand cu mare plăcere!

Sursă poză

Soundtrack-uri memorabile

Că tot vorbeam zilele astea de muzică...
Cred că nu sunt singura căreia i s-a întâmplat să ajungă la o melodie pe Youtube datorită unui serial în care piesa a fost parte din coloana sonoră a episodului, şi s-a potrivit aşa de tare contextului şi atmosferei, încât ţi-ai zis "Trebuie s-o mai ascult odată, e genială!!". Ca să vă dau exemplu, o să pun câteva melodii care aparţin coloanelor sonore ale unor seriale şi pe care le-am descoperit exclusiv prin intermediul acestora (fără să mai fi auzit vreodată de artişti).

Butterfly Boucher - Life Is Short (Grey's Anatomy 1x01)

Bryn Christopher - The Quest (Grey's Anatomy 4x17)

Kate Voegele - Hallelujah (One Tree Hill 5x17)

Chris Cornell - Scream (One Tree Hill 6x04)

 

Şi lista rămâne deschisă...

Later edit: 

 Snow Patrol - Chasing Cars (Grey's Anatomy 2nd Season Finale)

Speechless.

Astăzi mi s-a întâmplat un lucru extraordinar, care m-a adus, aşa cum o face de fiecare dată, în al nouălea cer, şi aş pune pariu şi că te face de 100000000 de ori mai "high" decât orice drog: Richard Clayderman - Ballade pour Adeline. De fiecare dată când ascult melodia asta, şi când îl văd pe Clayderman cântând-o la pian (precum aici), mă simt atât de împlinită, inspirată, şi încrezătoare, şi nimeni şi nimic nu mi-ar putea spulbera plăcerea imensă şi sentimentul înălţător pe care îl experimentez atunci când ascult piesa.
Bănuiesc că nu multă lume de pe aici ştie că am cântat la orgă aproape 7 ani, de când eram mic copil, şi acum îmi pare foarte rău că timpul m-a îndepărtat de instrument, dar de astăzi, noua mea dorinţă este să învăţ să cânt şi eu melodia asta, să pot să simt ce simte şi Clayderman atunci când atinge fiecare clapă. O să fie greu, pentru că, din câte se vede, piesa e destul de grea, cel puţin pentru mine, dat fiind că nu mai cânt aşa de des ca înainte, şi pentru că, din păcate, nu am decât o orgă care are, cred, jumătate din clapele pe care le are un pian adevărat. Cu toate astea, n-o să mă plâng, şi o să îmi pun ambiţia, talentul, şi degetele mele lungi de pianistă (singura parte a corpului meu de care mă simt într-adevăr mândră) la lucru, ca să pot să mă laud în curând că am ajuns la apogeu, fiind în stare să cânt aşa minunăţie! :x

Sursă poză

Same me, new ZIP code.

Îmi pare rău că pentru o perioadă de timp am ieşit din peisaj, atât eu, cât şi blogul, pe care l-am şters din motive subiective, dar am revenit, şi acum aştept să-mi intru din nou în ritm. Am vrut să mă mut pe Wordpress, şi m-am răzgândit în ultimul moment (lucru foarte tipic pentru mine), dar mi-am schimbat adresa în http://corinnas-thoughts.blogspot.com, ca să fie ceva nou, totuşi. Observ că şi interfaţa Blogger s-a schimbat (cei care au bloguri pe Blogger înţeleg ce vreau să spun), şi, cu toate că la început mi s-a părut destul de greu să mă adaptez cu noul look, acum mi se pare foarte practic şi mult mai avansat decât cel vechi :).

S-a terminat şi vara, şi vacanţa. Luni o să încep şcoala, şi, dat fiind că trec clasa a 9-a, abia aştept, pentru că vreau să-mi cunosc noii colegi:). Am intrat la profil real, de mate-info, şi am aflat chiar ieri că o să am 23 de băieţi în clasă, din 30, şi îmi pare bine, fiindcă am descoperit că băieţii sunt de multe ori o companie mai plăcută decât fetele, care au de multe ori personalităţi mult mai plăcute decât acestea.
Cât despre blog, am o mulţime de cărţi de comentat, şi sper să mă ocup de ele cât mai curând. În materie de filme/seriale, am văzut zilele trecute Step Up 3 (varianta normală), şi poate că o să-mi scriu părerea despre el, şi am terminat (într-o lună) şi 7 sezoane din Anatomia lui Grey (mulţumită lui VPlay, care a renunţat la aşteptarea aia de 20 de minute înainte de fiecare episod), dar n-o să-l comentez, pentru că probabil mi-ar lua o zi întreagă.

Cam atat deocamdata. Glad to be back!

Sursă poză