Trenul de Paddington - Agatha Christie

Atunci când mă super-plictisesc şi am nevoie de ceva revigorant, întotdeauna apelez la unul dintre romanele Agathei Christie, care mă binedispun mereu şi parcă mă mai trezesc un pic la viaţă. Asta s-a întâmplat şi atunci când am citit "Trenul de Paddington" (acum vreo lună, dar abia acum i-a venit rândul la recenzie :-"). Ca de fiecare dată, este o poveste foarte interesantă, iar de data asta detectivul nu mai este Poirot, cu care mă obişnuisem şi de care a început să-mi placă foarte mult (contrar opiniei scriitoarei, care, din câte am citit, ajunsese să nu-l mai sufere), ci este bătrâna Miss Marple, cu o minte la fel de ascuţită, în ciuda vârstei înaintate. Apare aici şi un ajutor pentru Miss Marple, o tânără pe nume Lucy Eyelesbarrow, care, din păcate pentru cititori, apare doar în acest caz.
O doamnă în vârstă face o călătorie cu trenul, şi, în câteva secunde, în timp ce un alt tren trece pe lângă trenul în care se află ea, devine martoră la o crimă. Mai exact, remarcă un bărbat care strânge de gât o femeie, dar nu apucă să-i vadă trăsăturile foarte clar. Mai mult decât atât, în trenul respectiv nu se găseşte niciun cadavru, cu atât mai puţin un om suspect, iar astfel, declaraţia bătrânei nu este luată în serios de către poliţiştii. Buna sa prietenă, însă, miss Marple, este interesată de caz, şi dornică să afle adevărul. Cu toate că face câteva investigaţii pe cont propriu, ce includ reconstituirea călătoriei cu trenul şi multe alte raţionamente bine gândite, şi ce ajung să se învârtă în jurul unei moşii din apropierea căii ferate, ajunge la concluzia că are nevoie de un ajutor mai.. "sprinten", în formă fizică bună, care să poată aduna indicii, pe care, mai apoi, să i le raporteze. Găseşte acest ajutor în persoana tinerei Lucy, după cum v-am mai spus, o fată care, în ciuda inteligenţei sale, a devenit o menajeră de lux, dispusă însă să-şi sacrifice timpul pentru a o ajuta pe bătrâna Jane Marple, datorită firii sale aventuriere şi interesate de firea umană.
Mai multe vă las pe voi să aflaţi, citind cartea, pe care o recomand tuturor :)

Sursă foto

Persuasiune - Jane Austen

Cum eu sunt un mic măricuţ şoricel de bibliotecă şi caut să citesc cărţi pe teme cât mai diverse, m-am gândit să ma axez un pic şi pe romanele clasice, având ca model din trecut "Jane Eyre" sau "Mândrie şi prejudecată", care mi-au plăcut mult, aşa că, atunci când am văzut oferta de la Click, cu romanele lui Jane Austen la 9,99 lei, mi-am zis că trebuie să le am. Despre "Persuasiune" citisem şi opinii pozitive, dar şi negative, însă, cum fiecare are gustul lui, am vrut s-o citesc şi să văd despre ce e vorba. Ei bine, abia am apucat să citesc primele 50-100 de pagini, că m-a apucat o plictiseală soră cu moartea. În concluzie, am citit ultima pagină, am aflat care a rămas cu care, ca să n-o mai lungesc, şi cam aşa se rezumă experienţa mea cu romanul ăsta.
Dacă vreţi şi câteva cuvinte despre ce se întâmplă în roman, vă spun eu. Anne Elliot este una dintre fiicele baronului Walter Elliot, care, din cauza unei crize financiare prin care trece, este nevoit să îşi închirieze casa şi să-şi găsească o locuinţă temporară într-o altă localitate. În peisaj e şi o femeie cu influenţă, Lady Russell, bună prietenă şi consfătuitoare a lui Sir Elliot, dar mai ales a Annei, în special de când mama sa a murit. Nu mai ştiu prin ce împrejurare, Anna nu pleacă iniţial cu tatăl ei, ci rămâne la o prietenă (sau o rudă, ceva de genul). Află, astfel, că noii chiriaşi sunt rude foarte apropiate cu "iubirea vieţii ei", pe care, în urmă cu 9 ani, fusese nevoită s-o refuze din cauza vârstei (acum avea 27 de ani, parcă), la insistenţele lui Lady Russell, care, cu alte cuvinte, le cam dicta tuturor ce trebuiau să facă şi ce nu. Bineînţeles că, puţin mai târziu, apare în poveste şi respectivul, care ajunsese între timp un mare căpitan de vas, şi....totul e bine când se termină cu bine.
Nici nu ştiu ce se întâmplă mai încolo, ştiu numai care este situaţia finală, dar n-o să dezvălui, pentru că poate există pe-aici şi persoane interesate să afle mai multe. :)
În concluzie, nu recomand. Deloc chiar. :)

P.S. Al doilea roman din volumul ăsta, "Mănăstirea Northanger", va rămâne necitit în biblioteca mea pentru o perioadă de timp nelimitată..

Sursă foto

Un studiu în roşu - Sir Arthur Conan Doyle

Acum ceva timp am primit o carte de la Adevărul, datorită unui concurs organizat de Oana, sponsorizat de Noaptea Bibliotecilor, care a avut loc la începutul lunii octombrie. Am promis de mult că o să fac o recenzie a cărţii, dar, cum timpul a devenit un mare duşman al meu, n-am prea avut ocazia.
Cartea pe care am primit-o arată exact ca poza de mai jos, şi cuprinde două părţi: un roman şi o serie de povestiri. Romanul este cel din titlu, "Un studiu în roşu", iar povestirile făceau parte din volumul "Aventurile lui Sherlock Holmes", pe care îl mai citisem odată, tot de la Adevărul, numai că sub alt aspect (cartea verde cu Aventurile şi Memoriile lui Sherlock Holmes).

Romanul a fost unul foarte plăcut, exact cum mă aşteptam, iar povestea din spatele crimei nu mi-aş fi putut-o imagina niciodată:) Să vă explic totuşi un pic mai pe larg.
Watson, un doctor venit din Afghanistan, face cunoştinţă cu Sherlock Holmes, în contextul în care avea nevoie de un partener de locuinţă pentru a plăti mai puţină chirie. Detectivul îi face o foarte puternică impresie încă din primele momente, atunci când acesta reuşeşte să-i intuiască tot trecutul. Cei doi devin însă prieteni, iar Holmes îi dezvăluie lui Watson că este un detectiv particular (care are DOAR CA HOBBY-URI realizarea de experimente chimice şi cântatul la vioară).
Într-o dimineaţă, cei doi află despre o crimă ce s-a produs la periferia Londrei, iar Holmes este rugat de către inspectorii repartizaţi cazului să arunce o privire la cazul respectiv şi să-şi dea cu părerea. Un om fusese ucis într-o casă părăsită de la marginea unui sat, iar pe perete fusese scris cu sânge cuvântul "Rache", care înseamnă în germană "răzbunare". Bineînţeles că, în ciuda sfaturilor lui Holmes, inspectorii o iau pe urmele greşite, iar detectivul trebuie să-şi demonstreze punctul de vedere şi să aducă argumente. Apar şi răsturnări de situaţie, precum şi incursiuni în trecut, iar Holmes reuşeşte să ducă la capăt cu multă graţie acest caz aparent foarte complicat.
Romanul face parte din categoria "de recomandat şi altora" :). Şi să nu uit, încă odată, mulţumesc Oana! :*

Sursa foto

Morning!

'Neața, România, să crești mare, frumoasă, și tot ce vrei tu! :)

Acum că am scris urarea, așa cum observ prin jur că se obișnuiește, o să mai povestesc un pic în postarea asta despre ce am făcut eu în ultima vreme și de ce am luat așa o pauză subită de la scrisul pe blog.
Cea mai potrivită scuză ar fi şcoala. Am avut (şi încă am) de făcut tot felul de proiecte, de dat teze, de învăţat. Şcoala o am după-masa, aşa că îmi iau libertatea de a mă trezi mai târziu decât ar trebui, iar timpul care îmi rămâne îl pierd în fel de fel de moduri. Se pare că nu şi pe blog, şi îmi cer scuze pentru asta :).
Eh, oricum, ţinând cont că astăzi este zi liberă pentru toată lumea, şi că nu am planuri (mă rog, nu încă) am să profit de timpul liber pe care îl am ca să mă revanşez. Vreau să vă spun că, deşi pe blog n-am mai dat niciun semn de viaţă, am fost foarte activă: am citit 4 cărţi de care trebuie să vă povestesc şi am terminat de văzut toate sezoanele din One Tree Hill (pe care îl începusem de muuuult).
Am mai auzit şi de Gaudeamus, şi m-am ofticat atâââââât de mult că n-am putut să ajung şi eu, încât îmi venea să trântesc radioul de toţi pereţii când începea cineva să spună despre târg.
Deci, stay tuned, pentru că în curând urmează ceva acţiune :)

Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Maigret şi femeia nebună - Georges Simenon

Asta a fost a doua mea experienţă cu Simenon, iar părerea mea despre el ca fiind un scriitor relativ normal, neieşit din comun, de romane poliţiste, a rămas aceeaşi.
De data asta, romanul în cauză a fost "Maigret şi femeia nebună", un roman foarte scurt, care mi s-a părut foarte previzibil, pentru că, în afară de persoana omorâtă, au existat numai 3 persoane care au fost considerate suspecte, iar asta mi se pare...lipsă de imaginaţie din partea autorului.
Intriga este totuşi una foarte interesantă. O bătrânică obişnuită vine la poliţie şi cere insistent să vorbească cu inspectorul Maigret, pentru că a remarcat că, de ceva timp, i se mişcă singure lucruri de prin casă: vaza de pe partea dreaptă a mesei o găseşte pe partea stângă, şi tot aşa. Maigret, crezând că bătrâna este un pic (mai mult) paranoică, nu tinde s-o ia în seamă, dar la scurt timp, aceasta este ucisă în apartamentul ei. Inspectorul, plin de remuşcări, ia cazul în propriile mâini, şi ajunge destul de repede la un rezultat.
Pe o scara de la 1 la 5, i-aş da probabil un 3. Este o carte bunicică, eventual de recomandat, dar în niciun caz nu se compară cu "marii" literaturii poliţiste: Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Stieg Larsson etc. :)

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)