Amalgam de gânduri

Ok, am dispărut. Din nou. Pentru că se pare că, în ciuda tuturor promisiunilor pe care le scriu pe blog (mai mult pentru mine), nu reușesc niciodată să mă țin de ele și să scriu în mod regulat, iar asta se datorează, în special, faptului că în general îmi este foarte greu să-mi deschid sufletul, să-i las pe ceilalți să vadă ce este în interiorul meu, pentru că atunci când le dezvălui anumite lucruri ascunse despre mine celorlalți, mă simt deodată mai vulnerabilă. Uneori mă simt judecată, neînțeleasă, sau prost înțeleasă după ce spun ceea ce gândesc, așa că prefer să tac și să vorbesc strict atunci când e cazul. 

Mereu am apreciat persoanele care scriu și compun atât de frumos pe blog, vorbind despre sentimente, senzații, trăiri, experiențe sufletești care merită povestite și așa mai departe, dar, când vine vorba să încerc să mă deschid și eu, să mă descarc, pur și simplu nu pot, decât atunci când simt că răbufnesc și trebuie să mă eliberez cumva. 

Apreciez și bloggerii care își povestesc viața de zi cu zi: situații amuzante, experiențe trăite din care înveți ce să faci și ce să nu, sfaturi practice, liste, esee argumentative, și încerc și eu să compun așa ceva, să îmi mențin blogul ”updatat”, ca un fel de jurnal, dar tot ce încep să scriu pare atât de lipsit de sens și de stupid, încât mă opresc. Până și recenziile de cărți pe care încep să le fac mi se par, uneori, fără rost, și renunț la ele.

Cam ăsta este principalul motiv pentru care am luat o vacanță pe perioadă nelimitată de pe blog. Oricum, acum sunt înapoi, și am o mulțiiime de cărți de comentat (cu ocazia asta pot să spun că am citit 39 de cărți anul ăsta - 78% din Reading Challege-ul pe care l-am făcut, la începutul anului, pe Goodreads :D), dar, evident, n-o să am răbdarea să le comentez pe toate, ci o să vorbesc, în viitorul apropiat (sper!!!), despre cele mai importante.. Poate o să scriu și o postare intitulată ”Pe ce cărți să nu îți cheltui niciodată banii”, pentru că au existat și astfel de ”specimene” în istoricul pe care mi l-am creat.

În altă ordine de idei, mi-am făcut și cont de Twitter, lucru pe care nu-l anticipam să se întâmple prea curând, dar, here I am, în căutare de followers, pe care sper să nu-i dezamăgesc :) 

Cam atât pentru azi. Ca să închei postarea într-o formulă faină, o să vă las să ascultați melodia care mă obsedează de-a binelea de câteva zile încoace :)

Sursă foto

Chloe - Freya North

Am fost absentă o foarte mare perioadă de pe blog, şi aş putea să vin cu câteva argumente pentru asta, dar bănuiesc că adevăratul motiv a fost că n-am mai avut inspiraţie şi chef de a scrie. Nu am uitat însă despre toate recenziile de cărţi pe care încă trebuie să le scriu, aşa că here I am, back in business, şi sper ca avântul ăsta să mă ţină ceva timp, pentru că vreau să fiu mai activă în blogosferă decât am fost în anii trecuţi.
Şi acum că am terminat cu explicaţiile, o să încerc să descriu o carte pe care am citit-o acum câteva luni, chiar pe la mijlocul lui ianuarie, şi mi s-a părut foarte drăguţă.

După cum aţi văzut mai sus, în titlu, este vorba despre romanul "Chloe", care poartă numele protagonistei principale. Aceasta suferă o mare pierdere atunci când naşa sa, care i-a fost alături toată viaţa, trece în nefiinţă. Totuşi, aceasta a avut grijă să-i lase lui Chloe ceva care să facă durerea să pară mai suportabilă. La scurt timp după moartea acesteia, Chloe primeşte o scrisoare în care naşa sa îi sugerează o vacanţă prelungită în cele 4 ţări ale Regatului Unit: Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, şi nu în ultimul rând, Marea Britanie. În cele din urmă, se hotărăşte să înceapă călătoria. Ajunge astfel să îndrăgească, în acelaşi an, în 4 anotimpuri şi ţări diferite, patru colţişoare de rai, şi începe să se întrebe cărui loc aparţine ea cu adevărat şi cine este cel cu care vrea să-şi petreacă restul vieţii..
E o lectură foarte drăguţă. Light, specială pentru cele care vor să viseze un pic la sfârşit de săptămână. >:D<

Cum să eviţi să-ţi scrii rezumatul la română

Simplu.

Te trezeşti plin de voinţă, care dispare odată cu momentul în care îţi termini micul dejun. Deschizi calculatorul cu intenţia să te apuci să lucrezi, dar nu înainte să mai vezi un episod din House. Între timp, mama ta are nevoie de tine la nişte treburi casnice şi te apuci s-o ajuţi, spre marea ei uimire de a-i fi răspuns, pentru aproape prima oară în viaţă, că o vei ajuta, de bunăvoie şi nesilită de nimeni.

Prânzul se apropie şi el cu paşi repezi şi deja simţi cum trebuie să dai o tură până la frigider ca să îmbuci ceva. După ce mănânci, realizezi că n-ai mai dormit de prânz de o mie de ani, aşa că pui capul pe pernă şi o ţii într-un somn de 3 ore. Te scoli buimac, şi realizezi că iar îţi este foame, aşa că mai petreci ceva timp prin bucătărie căutând ceva de pus pe limbă. 

Când te hotărăşti să ţii drumul drept până la calculator, îţi apare în faţa ochilor vechea orgă la care îţi aduci aminte că trebuia să exersezi. Ei bine, ce moment mai potrivit ca acesta poţi să găseşti ca să te apuci să repeţi două-trei melodii?

Într-un sfârşit, te aşezi în faţa calculatorului, cu Word-ul deschis şi cartea lângă tine, dar prin minte îţi trece un gând: Ce ar fi să scriu pe blog despre lenea mea?.. Aşa că îţi aloci câteva minute de gândire, ca să vezi ce ar trebui să faci: să scrii chestia asta pe blog înainte sau după ce termini de scris rezumatul?

Prea complicată decizia. Între timp, un episod de Dr. House ar putea fi exact distragerea de care ai nevoie, aşa că nu te gândeşti de două ori înainte de a deschide VPlay-ul. :)

Sărind şi peste momentele din zi în care X şi Y te sună să te cheme afară, iar tu le răspunzi cu o voce spăşită că nu poţi, pentru că ai un rezumat de făcut şi nu mai ai când să-l faci altădată, revenim la momentul de faţă, unde un val de vinovăţie, conştiinciozitate şi responsabilitate pune stăpânire pe tine, şi îţi dai seama că ai pierdut petrecut o zi întreagă amânând ceva, doar în speranţa că, poate-poate, nu o să mai fie nevoie să faci acel ceva. Te apuci, deci, de rezumat, cu viteza sunetului, şi nici nu realizezi când ai terminat de rezumat în 6 pagini cartea de 200 de pagini în numai o oră şi un pic. 

Şi atunci, nu poţi să nu te gândeşti: Şi dacă făceam eu lucrul ăsta de azi de dimineaţă?...

P.S. Din moment ce am adus vorba despre cartea asta, m-am gândit să pun şi un citat din ea, în care m-am regăsit un picuţ şi care poate li se aplică şi altora.

...Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat. Eu am înţeles de ce nu sunt mulţumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi. Am şi eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă minţeam. Şi eu, ca toţi ceilalţi. Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.

(iar cartea cu pricina esteee.. Romanul adolescentului miop, a lui Mircea Eliade :d)

When?..

"It's right, just not right now."

I know I'm supposed to wait. I know that, if my wishes came true right now, it wouldn't end well.
I know I have to wait. I want to be able to wait and be patient.
I know this is not the right time. There are too many obstacles right now. Everything would be too messed up.
I know I have to trust God. And I do. He's gonna write a special story for me. When the time comes, everything is gonna be perfect. I am sure of it. And when I doubt that, I tell myself I HAVE TO be sure of it. God loves me and He promised me that, if I let Him take the control of my life, He'll do amazing things with it.
I just wish I could be more patient. Because I can't stop asking .. "WHEN?"

Hotel Bertram - Agatha Christie

Am citit Hotel Bertram la începutul lui ianuarie, când eram încă ţintuită în casă din cauza varicelei, deci a trecut ceva timp; totuşi, îmi aduc aminte destul de bine de carte, pentru că m-a cam impresionat (asta dacă poţi spune că o carte à la Agatha Christie poate fi impresionantă:)).

Pe coperta cărţii este citat un mic fragment din "Jurnalul secret" al Agathei Christie, în care scrie că "deznodământul (n.r .- romanului) dezvăluie o conspiraţie şi mai ingenioasă decât cea din Murder on the Orient Express", iar lucrul ăsta mi s-a părut destul de greu de crezut, în condiţiile în care "Crima din Orient Express" este, cred, cartea care mi-a plăcut cel mai mult de la Agatha Christie, pentru că a avut un deznodământ..fantastic. Mai mult decât atât, "eroina" cărţii este Miss Marple, care nu mai este de mult tânără; în concluzie, puterea sa de influenţă este aproximativ egală cu zero, ca să nu mai vorbim de faptul că o investigaţie pe cont propriu (care cere multă mişcare) este imposibilă. Comparând-o deci pe bătrâna Miss Marple cu agilul Poirot (cel care a rezolvat cazul din Orient Express), am început cartea cu un oarecare sceptimism, dar mi s-a dovedit că şi în acest caz, aparenţele înşală. Cartea a fost foarte bună, şi perfectă pentru cei care vor o lectură rapidă, dar în acelaşi timp foarte antrenantă.

Hotelul Bertram este, în aparenţă, locul perfect pentru aristocraţia engleză. Cu un aspect care te trimite înapoi în anii '50, servicii ireproşabile, prăjituri cu unt care ţi se topesc în gură, brioşe (ultimele brioşe adevărate!!), şi prăjituri senzaţionale cu seminţe, hotelul este destinaţia perfectă în special pentru cei care nu mai sunt..chiar tineri. Printre numeroşii clienţi ai localului se numără şi Miss Marple, ajunsă aici din curiozitate, pentru că i se pare că atmosfera este prea..perfectă. Se pare că acelaşi lucru îi iese în evidenţă şi inspectorului Davy, care se ocupă cu investigarea unor jafuri de zile mari, ale căror principali suspecţi sunt persoane respectabile care au fost cazate la faimosul hotel. 

Bineînţeles, odată ce începe să sape, inspectorul găseşte multe informaţii interesante, care trebuie puse cap la cap; iar în acelaşi timp, Miss Marple învârte ceva, încercând să descopere mai multe despre hotel şi despre ce ar putea să se ascundă în spatele..cortinei. Însă atunci când un arhiepiscop amnezic, cazat la Bertram, dispare, fiind în acelaşi timp suspect pentru un jaf dintr-un tren, şi portarul, care se pare că are un secret, moare, este clar că cineva trebuie să intervină...

Deja am spus prea multe :) Vă las pe voi să citiţi şi să aflaţi restul poveştii!

Foto de aici.

pff.

Cu toate că am fost destul de ocupată şi de stresată (şi încă sunt) în perioada asta, şi n-am mai scris pe blog pentru că nu am mai găsit cuvinte potrivite şi subiecte care să mi se pară relativ interesante (în afară de cele 8 cărţi pentru care trebuie să scriu recenzie, dar pentru care nu-mi găsesc niciodată timp sau chef), am avut parte de nişte experienţe care.. nu ştiu cum să spun, m-au pus pe gânduri. Şi gândindu-mă şi punându-mi ordine în idei, am înţeles, într-un final, ce vreau de la mine, care trebuie să fie scopul meu în viaţă, şi pe ce să mă bazez dacă vreau ca totul să meargă aşa cum îmi doresc. Am înţeles că trebuie să am răbdare şi încredere că, după multe încercări nereuşite, o să ajung, într-un final, acolo unde îmi doresc. Iar dacă drumul pe care l-am urmat va lua o întorsătură diferită, nu voi încerca să schimb asta, pentru că voi şti că aşa a vrut Dumnezeu să fie, şi că totul va fi spre binele meu.

Ceea ce am vrut să transmit prin postarea aceasta nu se rezumă la câteva cuvinte care par (sau poate chiar sunt, nu-mi dau seama pe moment) a fi un monolog parţial incoerent pe care îl înţeleg doar eu şi persoanele cu o foarte mare abilitate de concentrare şi înţelegere. Vreau să spun că, prinşi în rutina zilnică, de multe ori uităm să luăm o pauză şi să ne gândim bine la toate lucrurile care sunt în viaţa noastră, care ar trebui să reprezinte o prioritate pentru noi. Odată însă ce îţi faci ordine în "cămăruţă", o să începi să vezi totul mult mai uşor, mai clar, şi o să fii cu un pas mai aproape de ceea ce îţi doreşti.

În fond, nu asta vrem toţi? :)

Misterioasa afacere de la Styles - Agatha Christie

Aveam eu o impresie că acest roman a reprezentat prima apariţie a lui Poirot, şi, cu puţin ajutor de la Google şi Wikipedia, mi s-au confirmat bănuielile. Se pare că Hercule Poirot, detectivul belgian, apare pentru prima oară în 1920, în Misterioasa afacere de la Styles, unde face cunoştinţă şi cu Arthur Hastings, cel din a cărui perspectivă este povestită atât întâmplarea asta, cât şi o mare parte din cele ce vor urma.

Mie una întotdeauna mi-au plăcut cărţile lui Christie, pentru că sunt scurte, la obiect, fără descrieri inutile şi sentimentalisme care nu-şi au locul în poveştile de genul ăsta, şi te ţin în suspans până la sfârşit. Cu toate astea, romanul aici de faţă nu m-a impresionat atât de tare precum m-am aşteptat, pentru că a fost oarecum o poveste tipică scriitorilor mediocri de romane poliţiste, şi vreau să cred că lucrul ăsta e datorat faptului că a fost primul roman poliţist al Agathei, deci era new in business şi poate că se lăsase prea mult influenţată de ceilalţi scriitori, uitând să-şi lase propria imaginaţie să iasă la suprafaţă. Nu ştiu, asta este teoria mea, asta este ce îmi place şi ce vreau să cred..

Povestea este destul de comună. O tanti bogată, pe la 60 de ani (parcă? nu mai ştiu, am citit cartea acum o lună şi am uitat detaliul ăsta), recăsătorită cu un bărbat mult mai tânăr şi foaaartee bărbos care, în opinia celorlalţi, este interesat numai de averea acesteia, moare frumuşel într-o noapte, otrăvită. Cei doi fii ai ei, dintre care unul cu o funcţie importantă în politică, încearcă să muşamalizeze întâmplarea, şi îi cer ajutorul lui Poirot, care acceptă şi începe să sape după indicii care să-l ajute să rezolve misterul...

De recomandat..recomand. Chiar dacă nu mi-a plăcut aşa de mult ca celelalte, este totuşi mai bună decât multe alte cărţi pe care le-am citit. În plus, ce am spus mai sus este doar teoria mea. Sigur există persoane care au alte păreri (mai bune) despre carte, sau poate că pur şi simplu nu am apreciat eu cartea aşa cum trebuia..:)

Imagine luată de aici.