Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Maigret şi femeia nebună - Georges Simenon

Asta a fost a doua mea experienţă cu Simenon, iar părerea mea despre el ca fiind un scriitor relativ normal, neieşit din comun, de romane poliţiste, a rămas aceeaşi.
De data asta, romanul în cauză a fost "Maigret şi femeia nebună", un roman foarte scurt, care mi s-a părut foarte previzibil, pentru că, în afară de persoana omorâtă, au existat numai 3 persoane care au fost considerate suspecte, iar asta mi se pare...lipsă de imaginaţie din partea autorului.
Intriga este totuşi una foarte interesantă. O bătrânică obişnuită vine la poliţie şi cere insistent să vorbească cu inspectorul Maigret, pentru că a remarcat că, de ceva timp, i se mişcă singure lucruri de prin casă: vaza de pe partea dreaptă a mesei o găseşte pe partea stângă, şi tot aşa. Maigret, crezând că bătrâna este un pic (mai mult) paranoică, nu tinde s-o ia în seamă, dar la scurt timp, aceasta este ucisă în apartamentul ei. Inspectorul, plin de remuşcări, ia cazul în propriile mâini, şi ajunge destul de repede la un rezultat.
Pe o scara de la 1 la 5, i-aş da probabil un 3. Este o carte bunicică, eventual de recomandat, dar în niciun caz nu se compară cu "marii" literaturii poliţiste: Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Stieg Larsson etc. :)

Sursă foto

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

Recunosc că mi-a luat ceva mai mult timp să termin cartea asta, dar vine şi explicaţia: am citit şi altceva în paralel (first experience:D), şi cartea a fost un pic cam prea condensată, cu scris mic, pagini multe, multă descriere. Mi-a plăcut totuşi foarte mult, pentru că, pe tot parcursul cărţii, am fost sigură că povestea este desprinsă din realitate, dat fiind că existau foarte multe detalii, şi naratoarea i se adresa cititorului ca şi cum ar fi fost la o ceaşcă de cafea, subiectiv, la persoana I. Abia la sfârşit, la rubrica de mulţumiri, am citit şi eu că personajele sunt ficţionale, cu toate că existaseră în perioada 1930-1940, în realitate, unele care s-ar fi putut asemăna cu cele prezentate.
Este destul de greu să fac un sinopsis, dar o să încerc. Chiyo (al cărei nume se schimbă apoi în Sayuri), o fetiţă dintr-un sat japonez, este vândută de către tatăl ei, după ce mama sa moare de cancer, şi ajunge la o okiya, adică o casă în care sunt găzduite gheişele. Gheişele sunt dame de companie foarte culte, sofisticate, care îşi încântă clienţii prin cântec, dans, şi turnat sake (băutură tradiţională), iar asta este ceea ce Chiyo învaţă pe parcurs. Are norocul de a o întâlni pe înţeleapta Mameha, care o îndrumă şi o ajută să devină cunoscută, însă trebuie să ţină piept şi atacurilor rivale, care nu contenesc să apară. Sayuri însă se îndrăgosteşte, iar asta nu poate să-i aducă decât necazuri.
Mai multe detalii despre ce înseamnă viaţa de gheişă, despre ce se întâmplă cu Sayuri, nu puteţi afla decât dacă citiţi cartea, lucru pe care vi-l recomand cu căldură! :)