Limba română prin prisma unui liceean de mate-info

[Asta este o altă postare pe care o scriu într-un moment de maximă frustrare şi nelămurire.]

Cât am fost în gimnaziu, am acceptat româna ca atare, şi m-am străduit să fac cât mai bine pentru că ştiam că o să conteze foarte mult la media mea de admitere la liceu (vorbesc aici şi despre teze şi despre examen). Am înţeles perfect de ce a trebuit s-o facem, de ce să comentăm toate genurile de operă posibile şi imposibile, de ce trebuie să avem habar despre gramatică, şi anume pentru că este limba noastră maternă, este ceea ce ne reprezintă, şi, aşa cum putem să vorbim (unii dintre noi) engleza până şi în somn, româna ar trebui să fie şi mai sus de atât.

Buuuuuuun. Până aici, toate bune şi frumoase. Până am ajuns la liceu. Aici, eu, elev de mate-info, descopăr că o să fac română 3-4 ore de română pe săptămână, şiiiii.... că o să dau acelaşi bac cu filologii care o să ajungă prin nuştu care clasă să aibă 7 ore pe săptămână. Iar asta e foarte frustrant. Unu la mână, nu este corectă chestia asta, şi nu spun aici că ar trebui să avem şi noi 7 ore de săptămână, pentru că cred că mi-aş face somnul de frumuseţe zilnic pe la şcoală, ci că noi nu ar mai trebui să trebuiască să dăm bac la română, sau cel puţin să dăm ceva la un nivel mai inferior, aşa cum se întâmplă la matematică. Doi la mână, dacă ar fi să merg pe principiul "Să moară şi capra vecinului", dacă noi trebuie să ne batem capu' cu româna, de ce să nu îşi bată şi ceilalţi capul cu matematica de nivel M1, sau cu fizica, chimia, biologia şi informatica? Trei la mână..ce rezultat o să aibă 4 ani de tortură prin comentarea literaturii asupra carierei mele care o să se bazeze strict pe mate, info şi limbi străine? Cine o să-mi ceară peste 10 ani să-i spun prin ce se caracterizează descrierea artistică sau romanul? 
 

În plus de asta, mai există un lucru care mă enervează atââât de muult, că nu pot să vă spun. Atunci când trebuie să comentăm o operă literară (în special poeziile), profii ne pun să deducem ce simţea poetul când a scris poezia, la ce se gândea, eventual şi prin ce grădină stătea când a scris opera. În primul rând, mie mi se pare foarte posibil ca un poet să nu se fi gândit la nimic când a scris o poezie, să nu fi fost influenţat de ceva anume (vai Doamne, să vezi că era nostalgic). Frate, poate a vrut pur şi simplu să mai adauge o operă la palmares şi s-a apucat să facă rime. În al doilea rând, să zicem că opera poate are un mesaj şi trebuie să-l descifrez. Trebuie să spun ce îmi transmite mie opera. Iar eu scriu, şi scriu, şi mă simt inspirată. Atunci însă când îi prezint profesorului interpretarea mea, face ochii mari şi îmi spune că în niciun caz nu asta voia să spună autorul, şi începe să-mi bage o altă explicaţie pe gât, care reprezintă opinia lui. Păi bine, dacă ştia că până la urmă o să trebuiască să îmbrăţişăm părerile lui, de ce m-a mai pus să-mi bat capu', ca să mă simt şi prost dup-aia că nu-s în stare să descifrez un amărât de text?

Pledoaria mea se cam încheie aici, frustrarea a început să dispară un pic aşa, pentru că am scos-o afară şi am împărtăşit-o şi cu alţii, şi ştiu că aşa se simt o mulţime de alţi copii de vârsta mea; n-o să încep acum să arăt vinovaţii pentru chestia asta, pentru că habar n-am cine sunt, ştiu doar că trebuie să se gândească un pic şi la chestia asta. Rămân totuşi cu întrebarea de 3000 de puncte: De ce trebuie să tocesc 3000000000 de opere pentru bac ca să le uit a doua zi după?

Sursă foto

Timp, încotro mergi? Pe ce meleaguri noi grăbit alergi?

Alaltăieri , printr-o întâmplare foarte nefericită, am rămas fără net. N-am de gând să transform postarea asta într-o plângere la adresa companiei care ne-a oprit internetul fără motiv, explicându-i cât de plictisitoare este o zi fără net şi cât de mult avem nevoie de el zilnic, ci am să trec direct la subiect.

Neavând prea multe preocupaţii într-o zi de duminică, şi neavând nici net, am început să mă plictisesc şi să cotrobăi după ceva interesant de făcut. Mi-a căzut în mână la un moment dat, mult-iubitul meu album pe care l-am primit când am împlinit 10 ani şi în care pun poze, cu o pasiune aproape inexplicabilă, an de an, şi am revăzut momentele când stăteam înfăşată în scutece, mică şi plângăcioasă, când am început să umblu şi să tropăi prin casă ca nebuna, când am împlinit trei ani şi am învăţat să arăt pe degete ce vârstă am, când s-au născut şi fraţii mei şi eram toţi mici şi neştiutori, şi mai că m-a apucat aşa o nostalgie...

După ceva timp, stând iar la calculator şi încercând cu disperare să fac netu' să meargă prin sute de refreshuri, m-am decis că mai frumos ar fi să mă uit la un film. Şi uite-aşa mi-a apărut în faţa ochilor filmuleţul pe care o fostă colegă de gimnaziu l-a făcut la sfârşitul clasei a 8-a, cu momente care mai de care din timpul şcolii. Nu cred că mai e nevoie să spun ce-a urmat: a urmat un dor nespus de toţi colegii mei, chiar şi de ăia de care muream de nerăbdare să scap, dar mai ales de prietena mea cea mai bună, care a plecat în altă parte, şi cu care nu mai m-am văzut de cel puţin 3 luni. Am atâtea să-i povestesc, atâtea să-i arăt, şi prin simple conversaţii la telefon dimineaţa, când nu ştim ce să facem mai întâi, sau prin SMS-uri în timpul orelor neimportante chiar nu ai ce mare lucru să povesteşti, şi totul se transformă într-o chestie care mai degrabă sună a raport decât a convorbire, şi vreau să am ocazia să vorbesc mai mult cu ea :(.

Asta este o altă confirmare a afirmaţiei pe care a făcut-o odată cineva, care a spus că ajungi să vezi adevărata valoare a cuiva/ceva abia după ce îl pierzi, şi tare aş vrea să mă apuc de acum să preţuiesc ce am în jurul meu, ca să ştiu la urmă că am făcut tot ce mi-a stat în cale să creez istorie cu oamenii pe care-i iubesc...

Sursă foto

Îngerul căzut - Don J. Snyder

(a patra- şi ultima carte din Colecţia de Romane vol. 8 - Reader's Digest)

Pentru început, îmi pare rău că am cam luat, involuntar, o pauză de la comentat cărţile citite. Asta nu înseamnă că am lăsat-o mai moale cu cititul, doar că am luat-o mai uşor cu blogul.

Ultimul roman din Colecţia de Romane vol.8 îl prezintă pe un bărbat care se întoarce, la moartea tatălui său, în orăşelul său natal, şi destinul face ca acolo el să-şi întâlnească trecutul, să aibă de-a face cu repercusiunile acestuia, şi, bineînţeles, apare şi o fată, tot din trecut:).
Este un fel de dramă de familie amestecată cu o poveste de dragoste, pe un fundal "înzăpezit". Recomand cartea în măsura în care doriţi să petreceţi o zi/după masă stând cu nasul în carte şi visând:)

Un sfârşit şi un nou început

Astăzi a fost o zi de care o să-mi aduc aminte multă vreme de-aci înainte. A reprezentat sfârşitul clasei a 8-a, sfârşitul gimnaziului, sfârşitul copilăriei mele. Am încheiat (cu bine, aş putea adăuga) alţi 4 ani de şcoală, care au adus cu ei multe noi experienţe (plăcute sau neplăcute).
Clasa noastră, cu diriga în frunte, a organizat o oră de dirigenţie festivă, la care se presupunea că vor lua parte toţi profesorii noştri şi directoarele. Nu cred că mai este nevoie să spun că au fost doar jumătate din profesori, şi doar o directoare, care a ţinut un speech de 2 minute, pentru că, vezi Doamne, era extrem de ocupată. Cea mai tare parte totuşi a fost că am vizionat un film al clasei noastre, cu poze şi filmuleţe făcute încă din clasa a 5a (sursă sigură de râsete), realizat de o colegă de-a noastră (Ruxi, dacă citeşti, încă odată îţi spun mulţumiiiiiiiiim, eşti cea mai tare!!). Diriga a citit şi unele dintre compunerile pe care le scrisesem la începutul începuturilor despre colegii de bancă. Unele au adus melancolie şi tristeţe, dar unele au adus pur amuzament (aici s-ar incadra "colega mea de bancă are ochii căprui şi este slăbuţă. Ea poartă mărimea 32 la pantofi.")
Între timp, noi, câţiva copii, ne-am ridicat pentru că diriga ne obligase cu o zi înainte de bunăvoie, ca să impresionăm colegii şi profesorii cu câteva cuvinte de despărţire.
Dacă astea au fost un fel de..formalităţi, ce a urmat n-a mai ţinut deloc de aşa ceva. Cum s-a terminat, am sărit toţi pe prăjituri şi sucuri, asta printre rundele de plânsete pe umerii colegilor de care ne-a părut rău de despărţire.
Şi eu care îmi spuneam că n-o să vărs nicio lacrimă, că nu sunt aşa de sensibilă..am fost printre cele mai plângăcioase (shame on me..sau nu:d)...


[Am pus poză cu mine şi am vorbit despre sentimente, ceea ce fac din An în Paşte, deci..trebuie notat în calendar :)]

Later edit: Am mai reuşit să ne vedem zilele astea (14-15), şi am vărsat iarăşi lăcrămioare, şi ne-am scris scrisorele de despărţire :( Sad, but true :))

Plăcinta e dulce la sfârşit - Alan Bradley [carte de la Bookfest:d]

M-am desfătat zilele astea cu primul roman al canadianului Alan Bradley, care a făcut o treabă foarte bună. Personajul principal este Flavia de Luce, o fetiţă de 11 ani, a cărei mare pasiune este chimia şi prepararea otrăvurilor, testate pe surorile mai mari şi răutăcioase. Pe lângă asta, este o fată foarte ageră si intuieşte foarte repede lucruri pe care ceilalţi nu le-ar putea vedea niciodată. Aşa cum au spus şi criticii cărţii, Flavia de Luce este un amestec de Sherlock Holmes, care contribuie cu abilităţile deductive, Marie Curie, care aduce chimia, şi Dr. Jekyll, acesta din urmă venind cu zelul.

Acţiunea propriu-zisă se întâmplă în Anglia, în vara lui 1950, în jurul conacului Buckshaw al familiei De Luce. Într-o seară, Flavia aude o ceartă între tatăl ei şi un bărbat roşcat, iar acesta din urmă este descoperit câteva ore mai târziu de către Flavia, în parcela cu castraveţi, chiar înainte de ultima suflare. Deşi conştientă de gravitatea faptului, fetiţa este foarte entuziasmată pentru că are de-a face cu un lucru neobişnuit, şi începe să investigheze pe cont propriu moartea bărbatului. Între timp, tatăl Flaviei este arestat ca principal suspect, iar acest lucru o motivează pe micuţa detectiv să sape adânc în trecutul tatălui său. Descoperă astfel o mulţime de secrete îngropate de vreme, care nu au ieşit niciodată la iveală, şi care se învârt în jurul unor timbre unicate. Bineînţeles, se schimbă roata şi pentru Flavia, care nu poate să fie întotdeauna pregătită pentru orice..

Chiar vă recomand cartea, cu siguranţa că vă va plăcea!


P.S. Asta a fost postarea cu nr. 50! E bine, având în vedere că am stat pe tuşă o juma' de an..

Elevul Dima dintr-a saptea - Mihail Drumes

Am citit ultimele zile "Elevul Dima dintr-a saptea" ca recomandare a unei colege, si pot sa spun ca mi-a placut. Este o carte in special pentru adolescenti, si fiecare dintre noi putem sa ne gasim in paginile cartii: intre cei patru pereti ai clasei, profesori cu porecle care mai de care (Michiduta, Damigeana, Laita, Zecimalu'..), limbaj si gandire tipic adolescentine, primele iubiri, visuri mari si indraznete de viitor, cu care speri sa schimbi lumea, etc.

Pentru cei care nu au citit cartea, o sa incerc sa rezum cat mai pe scurt:
Grigore Dima, un baiat roman, nascut in strainatate, umblat prin toata lumea, vine in patria sa mama, la Craiova, pentru a-si continua studiile la o scoala publica, pana atunci educatia sa fiind facuta in particular. Parintii sai il dau in gazda la italianca Dona Bianca, unde mai stateau si alti viitori colegi de-ai lui. Acolo o intalneste pe Lotte, fata gazdei, insa nu intr-o imprejurare placuta (Dima intra peste ea in timp ce se dezbraca), si, certurile dintre cei doi devin din ce in ce mai patimase, transformandu-se in dragoste.
In timpul unei asa-zise lupte intre el si Lotte, Dima sparge rama unui tablou din camera, si gaseste acolo ascunsa o scrisoare, unde scrie despre o comoara ascunsa de pe o insula nelocuita din Pacific. Planuieste astfel, impreuna cu alti 1000 de elevi din scoala, o mare expeditie pe Pacific, peste 4 ani, si infiinteaza Asociatia Romana pentru Expeditia Transoceanica (A.R.P.E.T.), o organizatie care ajunge in scurt timp foarte populara si respectata.
Cu toate ca asociatia este din ce in ce mai optimista si sigura pe sine ca va ajunge departe, intervin, ca de obicei, probleme, iar viitorul arpetistilor nu mai e asa de sigur...

Ca sa aflati mai multe va recomand sa cititi cartea :)

O lume cu mult soare si mii de jucarii. Pentru copii.

Oricate planuri as avea pentru viitor, nu voi uita niciodata ceea ce a trecut: copilaria.
N-o sa uit niciodata cea mai frumoasa perioada a vietii mele, atunci cand nu trebuia sa ma ingrijorez pentru nimic, pentru ca parintii faceau totul pentru mine. Nu trebuia sa imi pese asa de mult de note, aveam o invatatoare careia ii placea sa creada in mine si sa imi dea calificative incurajatoare ca sa merg mai departe cu avant. Puteam sa fiu o printesa fara ca lumea sa ma numeasca 'pitipoanca'. Puteam sa fac orice nebunie, eram mica si nu stiam ce e rau si ce e bine.
Acum totul a trecut, n-au mai ramas decat amintiri, poze, poze in care deschid vesela cadouri, ma bucur de noi jucarii, incerc cat mai multe rochite. Poze in care imi las capul pe umarul mamei si rad. Rad cu gura pana la urechi. Si ma simt oarecum bine. Chiar daca a trecut, mereu voi sti ca am avut o copilarie minunata. Iar daca timpul s-ar da inapoi, n-as schimba nimic. Poate doar as prelungi perioada aceea minunata.. de as putea.
Dar nu se poate. Iar viata merge inainte. Inainteaza, aducand tot mai multe greutati, responsabilitati, griji...dar ma consolez cu faptul ca am trait bine cand am putut s-o fac, si cine stie?! Poate viata o sa rezerve si in continuare ceva mai bun...